Alegeți o limbă
Consultarea din 9 Noiembrie e rezultatul unui clivaj între guvernul popular spaniol și guvernul autonom catalan. Primul ministru spaniol Mariano Rajoy afirma despre consultarea publică din Catalonia de pe 9 Noiembrie (numită în Spania 9N) că nu va avea nici o consecință. Reacțiile de pe scena politică spaniolă ne arată că prin această declarație Rajoy nu evalua situația post-9N ci mai degrabă cum ar fi vrut partidul său să se termine consultarea. De cealaltă parte, inițiatorii consultării, partidele catalane pro-independență celebrează un rezultat care până la urmă e mediocru și fac planuri pentru a forța și mai mult mâna guvernului central spaniol chiar cu declararea independenței într-un viitor apropiat.
În caz că v-au scăpat detaliile "referendumului" din 9 Noiembrie, iată un rezumat foarte pe scurt: 2,2 milioane de catalani au participat la o consultare informală organizată de guvernul autonom catalan, sau mai bine zis de partidele aflate la guvernare. N-a fost un referendum, pentru că guvernul spaniol a refuzat organizarea sa, ci o "consultare" organizată de "voluntari", fără nici un efect imediat în practică. Unii comentatori au caracterizat pe bună dreptate 9N ca o operațiune de propagandă, un miting politic cu urne, buletine de vot și observatori internaționali. S-au prezentat la vot 35% dintre alegătorii catalani și 80% dintre aceștia au votat pentru independența Cataloniei de Spania.
Independentiștii catalani susțin că rezultatul nu poate fi ignorat de guvernul central și că e nevoie de o renegociere a constituției spaniole din 1978. Guvernul spaniol susține că această consultare nu aduce nimic nou în politica spaniolă pentru că participarea la consultare e mult mai redusă decât participarea la alegerile trecute (45 și 52% în 2010 și 2012). Partidul socialist spaniol (care e în opoziție) se poziționează între independentiștii catalani și guvernul PP. Socialiștii madrileni afirmă că guvernul s-a complăcut în "imobilism" iar independentiștii trebuie să recunoască eșecul politicii lor confrontaționiste.
În timp ce politicienii exagerează fiecare poziția lor, ar putea exista o cale de mijloc care să-i satisfacă pe moderații din toate taberele. Pe de-o parte, guvernul spaniol a tratat problema cu aroganța celui care are legea de partea sa. Un referendum pentru independență este împotriva constituției actuale. Însă guvernul central ar fi putut permite organizarea unei adevărate consultări publice pe tema independenței Cataloniei. Guvernul spaniol ar fi putut să imite modul în care guvernul britanic a tratat referendumul scoțian și să permită o confruntare între suveraniștii catalani și cei care sunt împotriva independenței.
În felul acesta guvernul spaniol ar fi putut să ducă o campanie credibilă împotriva suveraniștilor, să prezinte avantajele rămânerii în Spania și dezavantajele independenței, așa cum a făcut-o guvernul lui David Cameron. Riscurile unei asemenea tactici ar fi fost considerabile, pentru că guvernul spaniol ar fi trebuit să asume regândirea constituției spaniole în cazul unui rezultat favorabil în consultare. Dar pentru că a ignorat revendicările suveraniștilor, guvernul spaniol a lăsat scena liberă doar pentru retorica celor care susțin independența.
De cealaltă parte, independentiștii jubilează nejustificat pentru rezultatul obținut. Cei 80% din 35% reprezintă cam 30% din electorat, 2 milioane dintre cei 6.5 milioane de locuitori ai Cataloniei. E adevărat că dat fiind caracterul informal al consultării mobilizarea alegătorilor a fost bună. Însă partidele independentiste știu că au reușit să-și mobilizeze susținătorii tradiționali și că au nevoie să mai convingă încă un milion de alegători pentru ca intențiile lor să fie legitime. Pentru că doar 35% din electori s-au prezentat la "vot", consultarea nu e concludentă în ce privește opinia majorității catalanilor. În plus, independentiștii profită de un curent favorabil pentru independență. Acum câteva zeci de ani, la sfârșitul regimului lui Franco, catalanii nu erau pentru independența Cataloniei. Subiectul a devenit popular o dată cu succesul economic al regiunii, iar scorurile partidelor independentiste au crescut invers proporțional cu depresia economică a Spaniei.
Ca și în cazul referendumului Scoției, cred că decizia de desprindere dintr-un stat trebuie justificată de mai mult decât o istorie recentă, motive economice și de o majoritate relativă în cadrul opiniei publice. În cazul Cataloniei, se pune în mod serios problema celor care nu-și doresc independența regiunii autonome. Nici consultarea 9N și nici sondaje recente nu au dat indicii că ar exista o majoritate clară pentru independența Cataloniei și se crede că independentiștii sunt cel mult 40% din populația totală. Întrei ceilalți 60% sunt foarte mulți care se consideră "spanioli", nu vorbesc catalana, unii sunt originari din afara Cataloniei și nu sunt de acord cu independența. Pentru a nu provoca un proces care nu reprezintă decât o parte a populației, partidele catalane independentiste ar trebui să favorizeze o dezbatere publică de lungă durată pe rezultatele căreia să bazeze o soluție pentru Catalonia.
Însă în acest moment ceea ce este alarmant pentru principalele partide spaniole - Partidul Popular și Partidul Socialist - este sprijinul catalanilor pentru radicalii independenți. Cei 1.9 milioane care au votat pentru independență sunt un electorat confirmat și ușor de mobilizat pentru independentiști. Acest electorat le-ar permite radicalilor o majoritate confortabilă cu care să treacă prin Parlamentul catalan o declarație de independență care ar bulversa Spania. Partidele principale, în special socialiștii, sunt obligați să discute cu radicalii catalani. Însă Partidul Popular pare incapabil să iasă dintr-o logică istorică. Mariano Rajoy e pus la zid și orice compromis pe care l-ar acorda independentiștilor ar fi perceput de electoratul său ca un pas către stânga. Astfel că răspunsul lor la revendicările catalanilor este să ignore consultarea informală și să refuze orice fel de negociere.
Pentru Partidul Socialist (PSOE) situația e și mai alarmantă, pentru că partidele independentiste mușcă din electoratul lor istoric. În plus, rezultatul 9N coincide cu un sondaj care dă mișcarea de inspirație comunistă Podemos ca primul partid spaniol, în timp ce PSOE e al treilea. De aceea PSOE a declarat că va negocia cu independentiștii chiar și fără susținerea lui Mariano Rajoy. PSOE se visează în mediator al crizei catalane, ar fi un lucru bun dacă ar putea să lege un dialog între cele două părți ale clivajului.
Următoarele zile sunt foarte importante pentru Spania. Din ce în ce mai multe voci cer demisia lui Mariano Rajoy pentru că a permis organizarea 9N și ignoră campania independentiștilor catalani. Socialiștii doresc pe cineva cu o viziune pentru rezolvarea crizei catalane. Cred că, în ciuda la ceea ce credea premierul Rajoy, 9N ar putea avea multiple consecințe, inclusiv direct asupra sa.
