În ultima perioadă au apărut tot mai multe articole alarmiste publicate în presa locală cu privire la depopularea fostei Iugoslavii. Aceste articole folosesc frecvent statistici pe termen lung comparând modelele actuale de migrare cu cele din anii ’90, care erau o consecinţă a crizei politice, a războiului şi a crizelor economice care au caracterizat acel deceniu.

Cu toate acestea, utilizarea acestui interval de timp are mai mult de-a face cu tendința fermă de acum de a explica fenomenele contemporane din regiune drept consecințe directe ale acestor probleme anterioare, decât cu încercarea de a înţelege diferitele faze ale dezvoltării regiunii.

Pe de o parte, tradiția migratorie din regiunea fostei Iugoslavii are rădăcini adânci, ajungând cel puțin până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în special în regiunea Habsburgică. Mai mult, federația iugoslavă a cunoscut și emigrarea pe scară largă în anii 1960, când – singură printre statele socialiste – a legalizat migrația lucrătorilor.

Pe de altă parte, ar fi inexact să vorbim despre un flux constant în ultimele trei decenii. Mai degrabă, migrația din regiune vine în faze separate. Un moment de cotitură în cronologie vine în 2009-10, când Uniunea Europeană a permis cetățenilor din Balcanii de Vest – cu excepția Kosovo – să călătorească în zona Schengen fără viză.

După aceasta, a început o nouă fază, cu o creștere a migrației din fosta Iugoslavie spre nordul Europei (mai ales în Germania), în special în anii mai recenți. Aceasta a fost o consecință a mai multor factori, inclusiv impactul crizei economice și deschiderea pieței muncii germane pentru lucrătorii din Balcanii de Vest.

În timp ce centrele de transport din multe orașe din regiune sunt pline de autobuze către destinații din nordul Europei, înscrierea pentru universități și școli scade și există o piață online în creștere pentru grupurile care acţionează ca intermediari în relocarea lucrătorilor în străinătate.

În timp ce cazul fostei Iugoslavii este deosebit de şocant, emigrarea afectează o mare parte din estul Europei și, într-o măsură mai mică, Europa mediteraneană – un simbol al disparităților regionale în creștere de pe continent. Potrivit unui raport al The Guardian, din 2007 până în 2018, majoritatea țărilor din sud-estul Europei au asistat la o scădere a populației. Privind spre viitor, viziunea este și mai alarmantă: proiecțiile demografice pentru 2050 realizate de BIRN sugerează un scenariu tulburător, cu un declin demografic de vârf de 29% în Bosnia și Herțegovina, în timp ce toate țările din regiune – cu excepția Sloveniei, cu o ușoară îmbunătățire – vor asista la o adevărată hemoragie a populației.

Cu toate acestea, estimările pentru migrație sunt imperfecte, întrucât se bazează în cea mai mare parte pe rezidență, pe care multe persoane nu reușesc să o actualizeze, în special atunci când vine vorba de migrație sezonieră. În plus, în absența unor studii comparative, în prezent nu este posibilă compararea și contrastarea datelor existente pentru fiecare țară și există deseori discrepanțe în surse, ceea ce înseamnă că acestea trebuie tratate cu precauție.

Fosta Iugoslavie se confruntă cu emigraţia

Una dintre țările în care emigrația este o problemă este Serbia, cea mai populată țară din regiune, cu peste șapte milioane de locuitori. Potrivit unui studiu realizat de Institutul pentru Dezvoltare și Inovare, cu sprijinul fundației Westminster, cele aproximativ 49.000 de persoane care părăsesc țara în fiecare an, în mare parte tinere și educate, reprezintă o pierdere economică de două miliarde de euro pe an.

Conform altor surse, șaptezeci la sută dintre tinerii sârbi ar dori să emigreze, din cauza dorinței de câștiguri mai bune sau pentru că au o perspectivă pesimistă faţă de posibilităţile lor din țara lor de origine. Guvernul a înființat recent o echipă pentru a combate această tendință, adunând oameni atât din politică, cât și din mediul academic. Cu toate acestea, mai avem de aşteptat pentru a vedea rezultatele acestui efort şi până la orice progres semnificativ.

Bosnia și Herțegovina pare a fi într-o situație și mai proastă, chiar dacă nu există statistici oficiale (pe care autoritățile totuși susțin că le dețin). Conform estimărilor de la Uniunea pentru Întoarcere Durabilă și Integrare în Bosnia și Herțegovina, 173.011 de persoane au părăsit țara în ultimii cinci ani și 73.468 de bosniaci au solicitat renunțarea la cetățenie.

Cu toate acestea, conform unor calcule, numărul persoanelor care au părăsit țara în ultimii ani este mai aproape de jumătate de milion. Populația țării, care a fost de 4.372.000, conform recensământului din 1991 (înainte de război), a scăzut la 3,5 milioane la recensământul din 2013. Cifrele oficiale ascund însă o realitate mult mai îngrijorătoare.

Conform altor statistici, aproape jumătate dintre cetățenii născuți în Bosnia și Herțegovina nu mai locuiesc în țară. Această depopulare a dus la un paradox: în districtul Una-Sana, de exemplu, unde mii de refugiați sunt blocați la granița Europei, autoritățile nu pot reuși să găsească suficienți muncitori locali şi se confruntă cu un deficit al forţei de muncă.

Emigrația pare să afecteze și Muntenegru, cu puțin mai mult de 620.000 de locuitori, potrivit recensământului din 2011. În absența cifrelor oficiale, ONG-ul KOD estimează că 150.000 de persoane au părăsit țara între 1991 și 2012. Această tendință a avut un impact deosebit de puternic asupra regiunii muntoase de nord.

Deși în unele cazuri este vorba despre migrație pe termen lung, în altele este sezonieră, spre Croația aflată în apropiere, unde salariile sunt mai mari. Între timp, în 2019, Muntenegru s-a confruntat cu un deficit al forţei de muncă în sectorul său turistic. Migrația spre Macedonia de Nord, o țară cu puțin mai mult de două milioane de locuitori, pare să fi devenit un fenomen regulat. În toate cazurile, Germania pare să fi absorbit majoritatea emigranților, alte țări din apropiere (Austria, Elveția sau Italia) jucând în mod clar un rol mai marginal.

Nu este greu să ne imaginăm factorii care au determinat cetățenii din regiune să plece: șomaj, salarii mici, lipsa perspectivelor de angajare, corupția în creştere și calitatea scăzută a instituțiilor. Desființarea cerințelor de viză pentru regiune în perioada 2009-2010 a adus o creștere a cererilor de azil, în special pentru Germania. Cu toate acestea, ele au fost respinse, deoarece țările din Balcanii de Vest sunt considerate „sigure”. Acest fenomen este deosebit de evident în rândul grupurilor specifice, cum ar fi marea şi marginalizata comunitate romă.

Cazul Kosovo şi lipsa liberalizării vizelor

Din 2010, Kosovo este singura țară din fosta Iugoslavie ai cărei cetățeni mai au nevoie de vize Schengen pentru a călători în UE. Acest lucru, combinat cu factori specifici, precum și mai generali în regiune, ajută la împiedicarea fluxului, legal sau altfel, al migrației într-o singură direcţie, având în vedere impedimentele serioase pentru a călători.

Acestea fiind spuse, în raport cu regiunea, țara cu cea mai mică vârstă medie (29 de ani) nu reușește încă să evite declinul demografic general. Potrivit studiului Depopulation HotSpots [Punctele fierbinţi ale Depopulării], faţă de puțin sub două milioane de locuitori actuali, populația rezidentă va scădea cu 11 la sută până în 2050. Tendința poate fi explicată printr-o serie de factori, dintre care emigrarea continuă este unul dintre cele mai importante.

Potrivit The Guardian, Kosovo a pierdut 15,4% din populaţia sa între 2007 şi 2018, cel mai mare declin din toată Europa. Totuşi, cât de demne de încredere sunt aceste estimări? Nu foarte mult, potrivit experţilor din Kosovo şi din alte părţi.

O cifră de încredere pentru declinul populației din Kosovo din 1991 (ca să nu mai vorbim de 2007) este de 4,3%. În cazul Kosovo, cauza erorii este că țara nu are cifre fiabile înainte de recensământul din 2011. Mai mult, numerele sunt adesea legate de propaganda politică: în timp ce marea diaspora kosovară este văzută având o relație strânsă cu patria, menținând deseori reședința acolo, depopularea comunității sârbe a țării este adesea citată de Belgrad pentru scopuri politice.

Deși accesul la cifre credibile este complicat, problema de bază rămâne: kosovarii, în special tinerii, se luptă să părăsească țara. Metoda preferată pentru migrația legală, în ultima perioadă, este Croația. Ambasada Croației la Priştina a declarat că de la 1 ianuarie la 15 aprilie 2019 numărul cererilor de viză a fost de 2.414. În aceeași perioadă pentru 2018 au fost 1.155 de cereri, iar în 2017 au fost 901 cereri: o tendință în continuă creștere, confirmată de cozile lungi care pot fi văzute în fiecare zi în fața ambasadei Croației în capitala kosovară.

Potrivit unui studiu publicat în aprilie 2019 de Institutul de Politici Europene din Kosovo, în perioada cuprinsă între 2008 și 2018, un număr de 203.330 de cetățeni kosovari au părăsit țara și au solicitat azil în Uniunea Europeană.

Un adevărat exod în masă pare să fi avut loc în 2014-15, când sute de kosovari plecau în fiecare zi, în principal cu autobuzul spre Belgrad, înainte de a încerca să traverseze Ungaria în drum spre alte țări ale UE. Până în februarie 2015, la frontiera dintre Serbia și Ungaria existau cel puțin 1.400 de kosovari, în timp ce în primele luni ale anului 2015, 42.000 de kosovari au solicitat azil în UE.

În 2015, în Europa au existat 122.657 de migranți kosovari – legal sau altfel. În 2018, acest număr a ajuns la 9.175, demonstrând cum, după o perioadă percepută drept a „granițelor deschise”, oamenii care încercau să părăsească țara erau mai concentrați pe mijloace legale, cum ar fi vizele temporare, munca și studiile.

Potrivit agenției europene de statistică Eurostat, cel mai mare număr de kosovari care și-au dobândit reședință au fost în Germania (47 la sută), apoi în Italia (doisprezece la sută), Franța și Austria (aproximativ nouă la sută fiecare) și Slovenia (în jur de șapte la sută). În 2016, peste 21.000 de kosovari au dobândit reședința legală în țările UE. În ceea ce privește imigrația ilegală, 141.330 de cetățeni kosovari au fost raportați că au intrat ilegal în UE. Aceste cifre nu includ migranții legali, cum ar fi cei a căror reședință este acoperită de permise de muncă, arată raportul.

„O cincime din populația kosovară a încercat să părăsească Kosovo prin mijloace ilegale”, susţine Taulant Kryeziu, co-fondator și director de program al Institutului de politici europene din Kosovo. Cu toate acestea, statisticile institutului arată că, între 2016 și 2018, migrația ilegală a scăzut considerabil, mai mulţi optând pentru migrația legală și că destinația principală pentru kosovari – în general – este încă Germania, cu 38.000 de vize alocate în 2018, dintre care 13.000 pentru reşedinţă pe termen lung.

De ce pleacă tinerii? Există multe motive, dar principalul motiv este munca. Potrivit cifrelor oficiale, Kosovo are o rată totală de șomaj de 31,4% și o rată a șomajului în rândul tinerilor de 57,3%. În afară de lipsa locurilor de muncă, salariile sunt printre cele mai mici din Europa.

Au existat multe eforturi din partea liderilor politici din țară, în mijlocul unei crize politice severe, pentru a limita acest flux migrator, dar percepția unui stat de drept mult prea fragil și a unei rate mari de corupție (Transparency International plasează Kosovo pe locul 98 din 180 în clasamentul său dintre cele mai corupte țări din lume), nu ajută. Nimic din toate acestea nu îi încurajează pe emigranți să se întoarcă.

Potrivit unui raport al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) despre sutele de mii de persoane strămutate din Kosovo, un număr de 3.236 de sârbi și 576 de romi și-au exprimat interesul să se întoarcă voluntar în Kosovo după războiul din 1999. În 2005, Kosovo a înființat un minister pentru Comunitate și Întoarcere, care a încercat să încurajeze oamenii să rămână în țară sau să se întoarcă, dar rezultatele – până în prezent – sunt evident jalnice.

Westbalkanregelung

Astfel, pe harta peninsulei balcanice există diverse fluxuri migratorii, care ies, dar şi intră, din 2015, odată cu sosirile în creștere ale refugiaților de-a lungul așa-numitei „rute balcanice”. 2015 a fost, de asemenea, un an crucial datorită adoptării de către Germania a unui regulament special numit Westbalkanregelung. Acest lucru a permis tuturor cetățenilor din Balcanii de Vest care aveau un contract de muncă să obțină permise de muncă, fără nicio cerință specială privind calificarea sau cunoașterea limbii germane.

Westbalkanregelung, care include Serbia, Bosnia şi Herțegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord, Kosovo și Albania, a ajutat la deschiderea de coridoare legale pentru migranții care s-au bazat anterior pe procesul de azil.

Acum, 25 la sută dintre lucrătorii străini de pe piața muncii din Germania provin din Balcanii de Vest. Acești lucrători sunt angajați în principal în sectorul construcțiilor și al cateringului. Westbalkanregelung va fi în vigoare până în 2020 și încă nu este clar care va fi soarta acestuia după această perioadă. „În trecut, au fost solicitanții de azil care au sosit, acum sunt lucrători în construcții”, arată un titlu triumfător în Die Welt. Cu toate acestea, nu este încă clar ce se va întâmpla cu acești lucrători dacă contractele lor nu sunt reînnoite, având în vedere că doar cinci la sută au rezidență permanentă.

În orice caz, pare probabil ca Germania să rămână o destinație atractivă pentru viitorul apropiat. Așa cum s-a întâmplat în anii șaizeci, când iugoslavii au umplut trenuri directe spre vestul Germaniei, tema emigrării are rădăcini adânci în cultura populară locală.

“I can no longer wait, take me to United States. Take me to Golden Gate, I will assimilate” / „Nu mai pot să aștept, du-mă în Statele Unite. Du-mă la Poarta de Aur, voi asimila”, cântă cu ironie amară grupul bosniac Dubioza Kolektiv. Exodul creierelor constituie, de asemenea, fundalul serialului sârb Jutro će promeniti sve („totul va fi diferit dimineața”), în ceea ce privește dilemele cu care se confruntă generaţia celor de treizeci de ani. Există, desigur, și documentare care abordează această temă, cum ar fi Nestajanje („Dispariția”) lui Davor Obrdalj care descrie povestea a trei tineri cu pregătire specializată, fugiți dintr-un Sarajevo unde totul este determinat de apartenența la un partid. Emigrația este astfel o temă care pare să fie pe buzele tuturor, cu excepția claselor politice locale, care deocamdată preferă să rămână pasive.