Știri Disputa din Gibraltar
Un pescar spaniol protestează în golful Algeciras, în faţa Stâncii Gibraltarului, 18 august 2013

Coloniile neagă logica istoriei

Imperiul Britanic nu mai există şi conservarea teritoriilor cândva strategice precum Gibraltarul reprezintă o relicvă din trecut. Succesul înfloritor al Stâncii ca paradis fiscal l-a exasperat pe vecinul său sărăcit de criza financiară, totuşi viitorul său este departe de a fi ameninţat.

Publicat pe 20 august 2013 la 17:45
Un pescar spaniol protestează în golful Algeciras, în faţa Stâncii Gibraltarului, 18 august 2013

Nimic nu bate atuul cu portavionul. HMS Illustrious a lunecat falnic din portul Portsmouth pe 12 august, trecând pe lângă HMS Victory, sub aplauzele mulţimii de patrioţi. Într-o săptămână ajungea în largul Gibraltarului, la o lovitură de tun de Capul Trafalgar. Răsuflarea naţiunii se întretaie, o lacrimă se scurge pe al său obraz. Spiritul olimpic este pornit să pârlească barba regelui Spaniei [singeing the king of Spain's beard, referinţă la o frază atribuită lui Francis Drake atunci când, în 1587, a atacat portul Cádiz şi a distrus peste treizeci de nave spaniole precum şi stocurile de lemn, întârziind astfel atacul Armadei asupra Angliei].
Imperiul Britanic a fost desigur măreţ, dar s-a terminat - mort, defunct, dus, pa pa. Ideea unei nave de război britanică presupusă să fie ameninţătoare pentru Spania este de-a dreptul caraghioasă. Este oare trimisă să bombardeze Cádiz? Sau va degaja cu tunurile sale circulaţia blocată [Spania a înăsprit controalele la frontiera cu Gibraltar în urma blocării de către britanici a accesului Golfului Algeciras pentru pescarii spanioli] în această colonie pe care majoritatea britanicilor o consideră burduşită de evazionişti fiscali, traficanţi de droguri şi văicăreţi de extremă-dreapta? Gibraltarienii au desigur drepturi, dar de ce contribuabilii britanici ar trebui să trimită nave de război pentru a le apăra, chiar dacă acestea fac doar "manevre militare"? Mister.

O pretenţie absurdă

Chiar şi după o scurtă privire asupra coloniilor britanice actualmente în litigiu, Gibraltar şi Insulele Malvine, se poate ajunge doar la două concluzii. Prima este că pretenţia Marii Britanii la acestea este îndreptăţită conform dreptului internaţional, a doua este că în zilele noastre această pretenţie este absurdă.
[[Statele-naţiuni ale secolului al XXI-lea nu vor mai tolera nici cea mai uşoară umilinţă]] de a trebui să găzduiască rămăşiţele imperiilor secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Majoritatea imperiilor europene s-au născut din "realpolitik"-ul echilibrului de puteri, în principal din tratatele de la Utrecht (1713) şi Paris (1763). Acelaşi realpolitik cere astăzi destrămarea lor. Unul dintre scopurile iniţiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost organizarea acestei destrămări.
Desigur, cei care trăiesc în aceste colonii au dreptul la cuvânt, însă drepturile lor nu au avut niciodată întâietate asupra realităţii politice. Iar Marea Britanie nici nu a pretins altfel, cel puţin atunci când situaţia a fost impusă de circumstanţe. Locuitorii din Hong Kong şi Diego Garcia nici măcar nu au fost consultaţi, ce să mai vorbim despre "autodeterminare", ori de câte ori Marea Britanie a vrut să-i arunce în lada de gunoi a istoriei. Hong Kong a fost înmânat Chinei în 1997 atunci când s-a încheiat arenda Noilor Teritorii. Diego Garcia a fost cerut de către Pentagon şi predat acestuia în 1973. Britanicilor din Hong Kong le-au fost refuzate cererile de paşapoarte, iar cei asemeni lui Diego Garcia au fost sumar expulzaţi către Mauritius şi Seychelles.

De partea cui e legea

Siguranţa Marii Britanii nu are nevoie de aceste teritorii. Ea nu depinde de staţii de alimentare cu materii prime în Oceanul Atlantic. Franţa supravieţuieşte fără a mai deţine Senegal şi Pondicherry, şi Portugalia fără São Tomé şi Goa. Atunci când indienii au confiscat Goa în 1961, lumea nu a obiectat. Într-adevăr, planul de invazie argentiniană a Insulelor Malvine din 1982 a fost numit Operaţiunea Goa, Buenos Aires gândind că astfel invazia va fi văzută ca o curăţare a rămăşiţelor post-imperiale.
Astfel, relicvele Imperiului Britanic supravieţuiesc încă, în crăpăturile economiei globale. Ele sunt marile câştigătoare ale hemoragiei fiscale la care a condus globalizarea financiară. Multe dintre ele au devenit sinonim de destrăbălare. Autorităţile fiscale americane sunt iritate de Bermuda. George Osborne (ministrul de Finanţe britanic) este pornit împotriva evazioniştilor fiscali din Insulele Cayman şi Insulele Virgine Britanice.
[[Spania este de mult timp nemulţumită de rolul Gibraltarului în contrabandă, spălare de bani şi jocuri de noroc offshore, în afara jurisdicţiei sale]]. Culmea a fost atinsă în 2007, cu un raport FMI privind lacunele în legislaţia financiară a coloniei. Datorită statutul său de paradis fiscal, Gibraltar atrage din ce în ce mai multă bogăţie, iar Spania este înfuriată să vadă atâţia bani neimpozitaţi circulând pe ceea ce ea consideră a fi propriul său teritoriu.
Astfel de colonii pretind a fi "mai britanice decât britanicii", doar că nu plătesc niciun impozit Marii Britanii şi joacă rolul de paradisuri fiscale pentru fondurile din Marea Britanie. Gibraltar s-a specializat oarecum în jocuri de noroc pe Internet. Coloniile pretind supunere faţă de coroană, dar nu Trezoreriei sale, şi nici poliţiei sale financiare. Acestea sunt adevărate parcuri tematice à la Churchill, cu cutii de scrisori roşii, peşte cu cartofi prăjiţi şi bere caldă. Dar ei vor şi capra şi varza. Iar când vecinii încep să crâcnească, ei cer ca cei ale căror taxe îi protejează să trimită soldaţi, diplomaţi şi avocaţi în ajutorul lor.
În disputa dintre Marea Britanie şi Spania, legea este de partea Marii Britanii. Deşi Marea Britanie a refuzat să facă parte din spaţiul Schengen, care aduce libera circulaţie peste frontiere, toate statele UE sunt presupuse să înlesnească deplasările cetăţenilor lor. Taxa de intrare de 50 de euro cerută de Spania este excesivă. Poate părea ironic ca miniştrii conservatori care scuipă pe UE să meargă să-şi pledeze cauza în faţa tribunalelor europene, dar asta este ceea ce trebuie făcut. O confruntare civilizată în tribunale conform legii este mai bună decât a-şi arăta muşchii în jocul de-a războiul.
Acestea fiind spuse, este de necrezut că un mediator de nădejde nu ar putea rezolva această dispută veche de secole. Marea Britanie a căutat de mai multe ori să găsească un compromis în privinţa suveranităţii Gibraltarului. Thatcher a iniţiat tratative în 1984, după ce a reuşit să rezolve dosarele Rhodezia şi Hong Kong. Spaniolii au oferit pentru Gibraltar un statut de autonomie pe deplin descentralizată, precum cel al bascilor şi al catalanilor, care respectă limba şi cultura locală şi oferă un anumit grad de independenţă fiscală. Aşa cum a dovedit şi exemplul Hong Kong, un transfer de suveranitate nu înseamnă o absorbţie politică.

Un preţ mic

Dar acţiunile inepte ale Spaniei nu au făcut decât să alimenteze intransigenţa Gibraltarului. Blocadele graniţelor nu sunt prea folositoare pentru a recâştiga inimile şi minţile, aşa cum nu a fost nici debarcarea forţelor speciale argentiniene în Insulele Malvine. Spania cerea suveranitatea imediată - deşi avea ea-însăşi colonii în Africa de Nord. Astfel a pus guvernele britanice succesive cu spatele la zid, abordând subiectul dintr-un unghi care le făcea vulnerabile faţă de facţiunile independentiste din colonii. Un referendum în Gibraltar din 2002 s-a încheiat cu rezultatul de 98% în favoarea continuării statutului colonial - un referendum în Insulele Malvine a avut un rezultat similar. Suntem totuşi departe de bunăvoinţa lui Thatcher de a preda Hong Kong-ul şi de a accepta "suveranitatea dar cu arendă Marii Britanii" a Madridului şi Buenos Aires-ului.
Adevărul este că aceste colonii ale Marii Britanii, acum paradisuri fiscale, se simt mai în siguranţă decât niciodată, binecuvântate de istorie cu ocrotire britanică, libere de a da iama prin partea întunecată a economiei globale ca să facă bani. Acest lucru a creat un trib de "britanici" chivernisiţi, care trăiesc într-o perpetuă lume paralelă. Când l-am întrebat pe un "gibraltarian" care pretindea a fi "150% britanic" de ce nu ar trebui atunci să plătească măcar 100% impozitele britanice, el a răspuns: "De ce ar trebui să plătesc pentru oameni care sunt la mii de kilometri distanţă?"
Deşi ei refuză logica istoriei şi geografiei, nici Gibraltar şi nici Insulele Malvine nu vor fi vreodată cu adevărat "în siguranţă". Într-o zi aceste rămăşiţe vor fi reintegrate din nou în teritoriile din care au fost rupte şi vor înceta să mai fie ţeapa în talpa relaţiilor internaţionale. Acea zi va veni şi mai repede dacă guvernele lumii se apucă să ia măsuri pentru a pune capăt paradisurilor fiscale.
Între timp, locuitorii din Gibraltar pot vota cât vor ca "să rămână britanici". Dacă nu acceptă impozitele şi disciplina pe care o acceptă majoritatea europenilor, în timp ce deturnează profiturile centrelor financiare ale Europei, chiar nu au de ce să se aştepte ca un stat UE să-i apere de altul. O coadă din când în când de şase ore la postul frontieră din La Linea este un preţ mic de plătit pentru refuzul de se alătura lumii reale.

Newsletter în limba română

Opinie

“O dispută absurdă”

Pentru a curma disputa în privinţa Gibraltarului, premierii spaniol, Mariano Rajoy, şi britanic, David Cameron au cerut în cele din urmă Comisiei Europene să joace rolul de mediator. Bruxelles ar trebui astfel să pună capăt zilelor de escaladare verbală care sunt "un exemplu perfect al modului greşit de a face diplomaţie", spune fostul parlamentar britanic laburist Denis MacShane în El País. Pentru acest fost politician, care a demisionat pentru că şi-a ticluit convenabil cheltuielile parlamentare, tensiunile din jurul "Stâncii" sunt rezultatul similitudinilor dintre liderul conservator britanic şi omologul său spaniol:

David Cameron şi Mariano Rajoy seamănă mult mai mult decât ar vrea ei să recunoască. Amândoi sunt lideri naţionali slabi, care nu au un adevărat control asupra evoluţiei politicii. Amândoi sunt sătui de UE. Amândoi au o problemă grea cu şomajul în rândul tinerilor. Amândoi trebuie să gereze regiuni-naţiuni - Scoţia şi Catalonia - care nu vor o integrare deplină în, respectiv, Marea Britanie şi Spania. Amândoi au avut două mari imperii, vise greu de spulberat şi coexistă cu simbolurile monarhiei. Amândoi au avut probleme mari cu finanţarea partidului lor. Amândoi au enclave coloniale speciale, Ceuta şi Melilla, în cazul Spaniei, şi Insulele Falkland (Malvine pentru spanioli) şi Gibraltar pentru Marea Britanie. [...] Atunci de ce această dispută absurdă între doi chei care se bat pentru un pieptene, cum spunea Borges despre Războiul Malvinelor? [...] Iată la ce asistăm atât în Marea Britanie cât şi în Spania, o voinţă de a manipula mass-media şi de a face prime pagini, Londra trimiţând nave de război în regiune, iar Spania propunând să formeze o axă comună cu Argentina pentru a bloca Marea Britanie la ONU. Păi le urez noroc amândurora!

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect