Liberalizare contra reglementare. În spatele crizei laptelui, care şi-a atins punctul culminant astăzi cu greva livrărilor, se ascunde o dilemă dificilă pentru ţările europene. O veche dezbatere pentru lumea agricolă, care ar dori să reabiliteze termenul "reglementare", într-un moment în care se evocă tot timpul atunci când vine vorba de finanţe. Cu acelaşi argument, care nu face unanimitate în rândul statelor membre, dar apărat de Franţa: produsele alimentare nu sunt produse ca oricare altele. Deci, agricultura este un sector special.

În timp ce preţurile s-au prăbuşit şi peste tot în Europa a trăi din lapte devine dificil, trebuie pus capăt dereglementării în curs de desfăşurare ? Crescătorii francezi, belgieni şi germani rămân partizani ai unei intervenţii guvernamentale. Deoarece, spun ei, nu este numai o problemă de cerere şi ofertă, dar şi probleme de locuri de muncă, de planificare a teritoriului, de siguranţă alimentară, de calitate sanitară a produselor alimentare, de dezvoltare durabilă ...

Dar nu toate statele membre gândesc astfel, într-o Europă divizată între suporterii unei agriculturi familiale, răspândită pe întreg teritoriul, cum este cazul în Franţa, şi promotorii "uzinelor de lapte" tip danez, mai competitive. Astăzi, o parte din corpul de meserie este de părere că liberalizarea sectorului, iniţiată în ultimii ani, cu reducerea ajutoarelor la depozitare şi la export, este cauza volatilităţii preţurilor, şi deci a actualei crize. Liberalii consideră că recesiunea, şi deci scăderea cererii, explică dificultăţile cu care se confruntă acest sector. Greviştii se tem de dispariţia cotelor, instrumentul principal de reglementare din 1984. Considerate ineficiente, ele vor fi eliminate treptat până în 2015, în cadrul unei decizii luate de statele membre, la propunerea Comisiei. Un pas în urmă pentru agricultorii mai în vârstă, un salt în necunoscut pentru cei care nu exersau înainte de introducerea lor, pentru a pune capăt supraproducţiei.

Producătorii cei mai radicali continuă să revendice menţinerea acestor cote, care garantau un venit stabil. Alţii cer cel puţin stabilirea unui "nou regulament" pentru a compensa eliminarea acestora. Aceasta este calea aleasă de către ministrul agriculturii franceze, Bruno Le Maire, împreună cu omologul său german [Ilse Aigner], originar din Bavaria, stat ataşat tradiţiilor rurale. "Multe state membre au sprijinit dereglementarea totală, dar eu simt că inversăm tendinţa", a spus el, vineri 18 septembrie. Franţa şi Germania şi-au alăturat alte 16 ţări europene la poziţiile lor. Bruno Le Maire va fi în Polonia, luni, pentru a întări alianţa.

Dar frontul suporterilor regularizării se izbeşte de opoziţia britanicilor, ţărilor nordice şi Italiei, care preferă în stadiul acesta să plătească penalităţi pentru a continua să producă peste cantităţile autorizate. Statele "liberale" au sprijinul Comisarului pentru Agricultură, daneza Mary-Ann Fischer Boel.

Măsura cheie prezentată de aceasta joi, 17 septembrie, pentru a depăşi criza consistă într-un fel de "primă la casare" pentru restructurarea sectorului. Ideea este de a permite menţinerea producătorilor de produse lactate "care au investit şi de a asista pe cei care doresc să părăsească acest sector", a pledat Dna Boel. Un duş rece pentru cei ce sperau un gest în sensul regularizării sau decizia unei cote mai mici de producţie în scopul de a creşte preţurile. Dar nu prezenta propunere ce consistă a împinge spre ieşire pe cei mai mici şi a umfla exploataţiile celor care rămân. Cum se întâmplă de douăzeci şi cinci de ani.

"Un testament pentru producătorii de lapte", a răspuns FNPL, branşa de lactate a FNSEA, primul sindicat agricol francez. Numai în Franţa, numărul de ferme de lapte a scăzut de la 427 000 în 1984 la 90 000 astăzi. În Europa, între 2006 şi 2008, au dispărut 334 000. Dna Fischer Boel probabil că nu va fi re-numită la Bruxelles, dar plecarea ei nu va pune capăt controversei. Ţara ei revendică din nou portofoliul agricol, ca şi România, cu sprijinul Franţei, în tabăra regularizării. Proaspăt reales, José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei, va trebui probabil să facă pe arbitrul, el care îşi concentra al doilea mandat pe mai multă reglementare. Cel puţin în finanţe.