Parteneriatul estic este o vecinătate privilegiată a UE : comerţ liber, vize eliminate sau mai mai uşor de obţinut, burse pentru studenţi, sprijin pentru asociaţii şi fundaţii. În aceste ultime zile ale lunii septembrie, exact la jumătatea distanţei preşedinţiei poloneze a UE şi cu o săptămână înainte de alegerile legislative din Polonia, liderii celor 27 state membre şi ai celor şase vecini din Est se întrunesc la Varşovia pentru a relansa Parteneriatul. Pentru moment, responsabilii de la Bruxelles au reuşit să înfăşoare cu grijă proiectul în formule de cooperare, iniţiative pilot, activităţi, piloni, zone, şi alte platforme tematice, totul întărit de diferite fonduri în valoare de mai multe miliarde de euro. Şi totuşi maşinăria nu a pornit. Şi nimic nu lasă să se întrevadă posibilitatea ca summit-ul din Varşovia să-i dea un nou elan.

A cui este vina? UE duce o parte. Parteneriatul a fost lansat cu doi ani în urmă la Praga, dar liderii europeni veniseră mai ales pentru a fi pe fotografie cu noul preşedinte american Barack Obama, invitat de onoare la summit. Vecinii estici ai UE au apărut doar ca accesorii în discuţiile mai degrabă axate asupra relaţiilor Europei cu America şi Rusia, prăbuşirii pieţelor financiare, războaielor din Irak şi Afganistan şi schimbărilor climatice. De altfel, liderii celor trei ţări care sprijină iniţiativa concurentă a unei vecinătăţi privilegiate cu ţările mediteraneene, şi anume Franţa, Italia şi Spania, nu au pus piciorul la Hrandcany.

Totul este mai urgent decât acest Parteneriat

Ar putea de asemenea fi câţiva absenţi de la reuniunea din Varşovia. Guvernele celor mai multe state membre au probleme mult mai urgente de rezolvat. Zona euro este în criză, Grecia este pe pragul falimentului, incertitudinile persistă cu privire la urmările primăverii arabe.

Nici partenerii nu sunt într-o situaţie mai strălucită. În Belarus, după un scurt răgaz, Lukaşenko a reluat metodele de Spetsnaz (termen generic pentru forţele speciale ruse) faţă de opoziţie şi a întrerupt contactul cu Europa. În Azerbaidjan, Ilham Aliyev şi-a asigurat o preşedinţie de viaţă, pe care a moştenit-o de la tatăl său. Armenia urmează calea Putinismului. În Georgia, Saakaşvili a risipit câştigurile democratice ale Revoluţiei Trandafirilor. În Ucraina, Iulia Timoşenko este arestată şi la cheremul judecătorilor sub ordinele preşedintelui pro-rus. Moldova, deşi este cel mai bun elev din grup, târăşte încă în urma ei conflictul din Transnistria şi toate relele unei democraţii tinere cu, în primul plan, corupţia generalizată.

În vecinătatea sa estică, Uniunea Europeană se află într-o concurenţă crescătoare cu alte ţări. Şi ea este singura care pune condiţii pentru ajutoarele sale, sau pentru anumite privilegii, de deschidere a pieţelor, sau de aderare la valorile europene şi respectarea democraţiei şi ale drepturilor omului. Desigur, Rusia, Turcia, Iran şi China nu au aceleaşi pretenţii. Pe de altă parte, lipsa de interes pe care SUA o arată faţă de această regiune a lumii slăbeşte motivaţia ţărilor din regiune de a stabili legături strânse cu Occidentul, departe de entuziasmul arătat de Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia sau Ţările Baltice la începutul transformării acestora.

Pentru unele capitale, Moscova rămâne mai aproape decât Bruxelles

În Ucraina, sprijinul pentru aderarea la UE a trecut de la 65% în 2002 la 51% astăzi. Faţă de Minsk, Moscova a fost întotdeauna mai aproape decât Bruxelles sau Berlin, noutatea este că Beijingul este acum mai aproape ca niciodată. În Armenia şi în Azerbaidjan, nimeni, în afară de o mână de intelectuali pro-occidentali, nu se gândeşte la o aderare la Uniunea Europeană. În Caucaz, majoritatea maşinilor de ocazie provin din Dubai, nu din Germania. Iar modelul de prosperitate cel mai cunoscut şi cel mai invidiat este întocmai cel al Dubai-ului, în timp ce Europa şi valorile sale sunt situate undeva în abstract.

Cei şase parteneri aruncă o privire din ce în ce mai critică asupra Uniunii şi ofertei sale. Deschiderea comerţului este o ameninţare pentru agricultura locală, lipsită de subvenţii generoase. Iar în ceea ce priveşte democraţia, Lukaşenko şi opoziţia caucaziană acuză cu o singură voce Uniunea de a folosi două greutăţi, două măsuri : Azerbaidjanul bogat în petrol şi gaze nu este stingherit, în timp ce Belarus, mult mai sărac, este sancţionat. Şi totuşi opoziţia din Baku ar putea fi mai de deplâns decât cea din Minsk.

Pentru a revigora proiectul Parteneriatului, UE ar trebui să trimită un adevărat mesaj populaţiilor din Est, de exemplu prin eliminarea vizelor pentru cetăţenii din Ucraina, Republica Moldova, şi poate chiar Rusia. Neîncrederea rusă faţă de proiect a putut fi risipită datorită printre altele diplomaţiei poloneze, deşi Moscova continuă să vadă ţările vizate de Parteneriatul Estic ca teritorii din sfera ei exclusivă de influenţă. Succesul Parteneriatului însă nu depinde de un capriciu al Rusiei, ci de interesul adevărat nutrit de UE. Şi întocmai acesta lipseşte astăzi.