Alegeți o limbă
Cine-l întreabă pe Guido Strack de planurile sale pentru viitor nu primeşte decât un răspuns scurt: “Nu există”. Odinioară bărbatul de 46 de ani era un jurist ambiţios, tată şi funcţionar la Comisia Europeană în Luxemburg. Un om cu cele mai bune perspective de carieră. Acum stă în casa lui din Köln şi are timp să mediteze.
De şapte ani este inapt de muncă, căsnicia lui s-a destrămat şi ia tablete împotriva depresiei. “Cine vrea să fie corect, cum trebuie, este mazilit”, aceasta este experienţa lui Strack. De ani de zile el duce o bătălie fără perspective de victorie: Strack împotriva Uniunii Europene.
15 minute în avantajul apărării
În luna mai, Strack a fost invitat de comisia pentru control bugetar a Parlamentului European la Bruxelles. A avut 15 minute la dispoziţie pentru a-şi spune povestea, deşi numai cronologia faptelor se întinde pe 13 pagini şi doar puţini experţi mai înţeleg despre ce este vorba după data de 30 iulie 2002 când Strack a luat o hotărâre fatală pentru el: a informat OLAF, organismul european pentru combaterea fraudelor, despre neregulile de la locul său de muncă.
Cu puţine săptămâni înainte, Comisia Europeană îi obligase pe funcţionarii ei să raporteze neregulile financiare şi îi asigurase că-i va proteja de represalii. Ca urmare, Strack a relatat cum şefii lui au produs instituţiei o pagubă estimată de el la cel puţin patru milioane de euro prin anumite publicaţii din Luxemburg: era vorba despre sintetizarea şi publicarea de acte legislative ale UE.
Plus câţiva ani de zile de cădere liberă
Mai bine ar fi tăcut din gură. Pentru că astfel a început declinul său profesional. OLAF-ul s-a ocupat mai degrabă fără chef de acest caz. Pe 5 februarie 2004 cercetările au fost oprite. Acuzaţiile n-ar fi suficiente nici pentru măsuri de sancţionare disciplinară, se arăta în raportul final. În schimb, Strack, denunţătorul prezumtiv, a intrat în vizorul şefilor lui. El şi-a schimbat biroul, dar evaluarea sa profesională a fost negativă. Lui Strack i s-a reproşat că nu ar fi în stare să-şi motiveze subordonaţii. A primit zero puncte de promovare. “Atunci am observat că mi-au distrus cariera”, spune el. Pe 1 martie 2004, Strack a început să plângă în timpul unei discuţii. A fost ultima lui zi de muncă. Soţia lui de atunci l-a sfătuit să lase baltă această problemă. Strack însă şi-a pus toată energia în demersul său de reabilitare. Viaţa lui a luat atunci o turnură kafkiană: între timp este pensionat anticipat, Comisia Europeană a recunoscut boala lui ca survenită la serviciu.
În sala de şedinţă a PE erau doar câţiva europarlamentari pierduţi, printre care Inge Gräßle, din partea CDU. Ea se ocupă printre altele şi de combaterea fraudelor în UE. “Eu am crezut întotdeauna în ierarhia de la serviciu”, spune ea. Dar acest lucru s-a schimbat după ce s-a mutat la Bruxelles cu opt ani în urmă. Pe atunci nu cunoaştea încă cuvântul Whistleblower, care denumeşte persoane care raportează nereguli din interiorul unor firme sau instituţii.
Whistleblower - denunţătorul cinstit
Între timp ea a cunoscut o serie de cazuri asemănătoare. Chiar de curând a vorbit cu mai mulţi funcţionari UE, “foarte onorabili“, despre persoanele cărora le-ar raporta suspiciunile sale în legătură cu un act de corupţie. Răspunsul a fost unanim: “Niciodată superiorului direct”. Pentru că de regulă whistleblower-ii o păţesc ca Strack. Circumstanţele în litigiu nu sunt clarificate niciodată, dar uriaşa birocraţie se întoarce împotriva celui care strică jocul: “Oamenii sunt distruşi. În final relaţiile lor private şi cariera lor sunt distruse. Acestea sunt toate cazuri pentru psihiatru", spune Gräßle.
Inge Gräßle a observat că în ultimii ani numărul Whistleblower-ilor din UE a scăzut puternic. În 2006 Strack a fondat Asociaţia Reţeaua Whistleblower-ilor, în care s-au reunit 74 de oameni, printre care şi o fostă bancheră, trei foşti funcţionari de la Garda Financiară - şi o îngrijitoare de bătrâni din Berlin, Brigitte Heinisch, care atenţionase ani în şir în legătură cu lipsa de personal şi de igienă din azil. Pentru că nimic nu se întâmpla, ea i-a denunţat pe angajatori şi a fost concediată imediat în 2005. Şi ea se plânsese ani de zile prin instanţe fără rezultat până ce Curtea Europeană pentru Drepturile Omului i-a dat dreptate în iulie 2011: concedierea ar încălca dreptul fundamental la libertatea de exprimare, au motivat judecătorii şi i-au “acordat“ lui Heinisch o despăgubire de 15 000 de euro.
Strack nu poate decât să viseze la asta, pentru că tocmai lui, ca funcţionar al UE, îi este închis drumul către Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasburg pentru că UE, contrar statelor membre, nu a semnat Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului.
N-ar trebui să renunţe el în sfârşit, să înceapă o viaţă nouă, să-şi caute un alt job? “Cine mai vrea unul ca mine”, spune Strack. Nu, el merge mai departe. Nu poate altfel. Vrea să ştie în sfârşit dacă a fost corect sau greşit ce a făcut cu nouă ani în urmă. Nouă proceduri sunt încă în curs la instanţa de judecată.
