Nu ştiu ce vreţi voi, dar eu nu vreau să mor chinez. Dar, după cum evoluează lucrurile, în momentul de faţă probabilitatea concretizării acestui scenariu este destul de mare.

La jumătatea lunii septembrie, când începea să se contureze dezastrul economic în statele din sudul Europei, premierul Chinei, Wen Jiabao, anunţa că investiţiile chineze pe “Vechiul Continent” au continuat să crească. Wen Jiabao a făcut acest anunţ cu ocazia reuniunii anuale a Forumului Economic Global (World Economic Forum), care din 2007 se desfăşoară în China iar anul acesta a fost intitulată “Noi campioni 2011” (“New Champions 2011!”).

Ca o coincidenţă sinistră, cu doar câteva zile înaintea reuniunii, circulau zvonuri în legătură cu achiziţionarea masivă de către China a certificatelor de trezorerie italiene, zvonurile fiind alimentate de vizita la Roma a preşedintelui China Investment Corp., unul dintre cele mai mari fonduri de investiţii din lume. Scopul vizitei era evaluarea oportunităţilor de investiţii în companii strategice din Italia. De atunci, nu trece nicio zi fără ca noi toţi să nu ne întrebăm dacă suntem salvaţi sau invadaţi de chinezi.

În cazul meu, întrebarea este destul de îngrijorătoare şi, în acest sens, am prezentat presei un roman – “La seconda mezzanotte” – (“Al doilea nord”, nu încă tradus în limba română), publicat chiar pe 14 septembrie, când agenţiile de presă relatau declaraţiile lui Wen Jiabao. Romanul anticipează că în 2092 Italia va deveni un stat-satelit al Chinei, după cedarea întregii datorii externe, iar Veneţia, cumpărată de o companie transnaţională chineză după inundaţii de proporţii, va fi reconstruită ca Zonă Politică Autonomă şi transformată într-un parc de distracţii de lux pentru satisfacerea viciilor de neoprit ale noilor bogaţi orientali. În cazul meu, la o întrebare îngrijorătoare răspunsul este îngrijorător.

O presupusă suveranitate politico-financiară chineză, declinul civilizaţiei europene

Lăsând la o parte scenariile literare catastrofale, mie mi se pare totuşi evident că începutul unei presupuse suveranităţi politico-financiare chineze asupra străvechilor noastre teritorii ar provoca declinul civilizaţiei europene aşa cum o cunoaştem, o visăm şi o iubim acum (cel puţin la modul ideal). Mă tem că este vorba de o ameninţare majoră la adresa fundamentelor culturale ale civilizaţiei occidentale europene, fiind vizate principii precum suveranitatea politică a poporului, libertatea de gândire şi de exprimare, drepturile angajaţilor şi cetăţenilor, autonomia indivizilor, solidaritatea la nivelul societăţii, valoarea persoanei, siguranţa alimentară, sacralitatea vieţii.

Mă tem nu doar pentru că încă am în minte acel adolescent din Piaţa Tienanmen care înfrunta un tanc având în mâini sacoşe de cumpărături (să nu uităm că adolescentul era tot chinez) sau pentru că aş anticipa un conflict între civilizaţia europeană şi cea chineză, ci pentru că mă înspăimântă deriva capitalului financiar, dominat acum de fondurile suverane chineze, utilizarea capitalului cu scopul relansării locurilor de muncă şi companiilor, dar având ca rezultat de fapt falimentarea economiei.

Dacă în viitorul apropiat politica nu va reuşi să parcurgă în sens invers drumul care a adus-o de la suveranitate la ruşine, există riscul real ca într-un viitor nu foarte îndepărtat să apară un conflict de interese uriaş între fonduri speculative suprastatale – indiferent că sunt chineze, americane sau italiene – şi nevoile, aşteptările şi speranţele noastre ale tuturor.