În tradiţia lui Emile Durkheim şi Maurice Halbwachs, sociologia sinuciderii a îmbogăţit mult cunoştinţa societăţilor moderne, dar oferă puţine explicaţii directe asupra sinuciderilor individuale sau seriilor de sinucideri, cum este cea de la France Telecom. Doar echipe multidisciplinare ar putea încerca să elucideze şi să rezolve situaţii de muncă atât de critice. Ancheta asupra unor date care se întind pe mai mult de un secol, şi care se referă astăzi la aproape întreaga planetă, pot totuşi să ofere o perspectivă care să reflecte asupra prezentului imediat.

Evoluţia raportului între ratele de sinucidere şi clasele sociale sugerează ipoteze asupra sensului pe care actorii îl dau activităţii lor cotidiene. În societăţile în care lupta pentru supravieţuire se impune tuturor ca fiind o necesitate, sinuciderea este cea mai scăzută. "Sărăcia protejează", spunea Durkheim. Dar era o sărăcie integratoare trăită de fiecare ca o condiţie necesară pentru toţi. Nenorocirile individuale ale societăţilor moderne sunt percepute ca excepţii şi nu au nici o calitate integratoare.

Recordul la sinucideri: agricultori ieri, angajaţi astăzi, inactivi mâine?

În anii 1960, agricultorii sunt cei care deţin recordul de sinucideri în Franţa: este momentul în care exodul rural se precipită, smulgând orice semnificaţie din transmiterea patrimoniului şi din valorile asociate cu lucrul pământului. În anii 1970, când creşte nevoia de muncitori specializaţi, cea mai mare rată de sinucidere o au muncitorii. Sociologul Renaud Sainsaulieu, care a cunoscut lanţurile de producţie unde se munceşte adeseori fără tovarăşi apropiaţi, era surprins, când se întorcea acasă, de a fi salutat de câte cineva care-l considera ca pe o persoană.

Angajaţii s-au alăturat muncitorilor în ultimii ani. Iar, pentru fiecare, precaritatea şi flexibilitatea au crescut stresul la locul de muncă: o înaltă cerinţă psihologică combinată cu o latitudine decizională scăzută generează stress, care poate fi mărit prin izolare la locul de muncă; la fel pentru dezechilibrul între eforturile consimţite şi recompensele aşteptate, în ceea ce priveşte plata desigur, dar şi în termeni de recunoaştere socială şi profesională. Noile forme de management au intensificat munca şi distrug solidaritatea. Şomajul şi ameninţările sale au crescut şi mai mult riscurile de tensiune.

Inactivii, alţii decât pensionarii, sunt cei care acum deţin recordul sinuciderii. Şomajul duce la o scădere considerabilă a relaţiilor sociale cotidiene şi la un sentiment mai mare de singurătate şi de disconfort, date deja înregistrate în anchetele INSEE.

Semnificaţia muncii în societăţile noastre nu poate fi redusă la un consum penibil de energie compensată prin recompense materiale, cum ar vrea o econometrie sumară. Trebuie legată munca şi semnificaţia pe care fiecare i-o acordă, şi nu doar în momentul prezent, ci în perspectiva unei vieţi, înscrisă de-a lungul lanţului de generaţii.

Campioni: Franţa şi ţările din nordul Europei

Comparaţia la nivel internaţional invită de asemenea la o depăşire a unei înguste viziuni economice. Marea Britanie şi Statele Unite, care cunosc de mult timp competitivitatea şi valorizează productivitatea individuală, înregistrează rate de sinucidere relativ scăzute, spre deosebire de Franţa şi ţările din nordul Europei. Cei care doresc să copieze modelele anglo-americane nu trebuie să uite că tradiţionalismul religios compensează în aceste ţări asprimea pieţei. Este în joc sensul general al vieţii, începând cu cea economic.

Sinuciderile la locul de muncă au ceva excepţional : sunt efectuate într-un spaţiu public. Ca sinuciderile feminine în Noua Guinee, ele au o valoare de protest. Un motiv în plus de a-şi pune întrebări asupra sensului dat muncii, şi de a evita reducerea acestuia – cum fac politicienii noştri – la o penibilă şi aleatorie sursă de venituri personale.