În ultima vreme, la Bruxelles este evocată din ce în ce mai frecvent istoria Poloniei. Dar nu este vorba de sfârşitul comunismului, nici de succesul tranziţiei, ci mai degrabă de perioada numită “Libertatea de aur” a nobilimii poloneze din secolul al XVIII-lea. “Să nu uităm principiul ‘Liberum Veto’ din Polonia. Faptul că soarta unei întregi comunităţi depindea de o singură voce a opoziţiei a condus ulterior la destrămarea Republicii Polonia!” (în 1795), a avertizat eurodeputatul Guy Verhofstadt, fost premier al Belgiei.

Minunea” principiului european al “egalităţii tuturor”, concretizat prin unanimitatea aplicată celor mai multe dintre marile decizii europene, a condus spre comparaţia cu o formă denaturată a democraţiei aristocratice! Această modificare de atitudine evidenţiază problemele care au apărut în privinţa ratificării de către toate cele 17 state membre ale zonei euro a proiectului de reformare a Fondului European pentru Stabilitatea Financiară (FESF). De această reformă depinde soarta Greciei şi a băncilor europene care au nevoie de susţinere financiară.

Dacă iniţial aprobarea planului de reformare a Fondului European pentru Stabilitatea Financiară era ameninţată de Olanda şi Finlanda, în final, premierul Slovaciei, Iveta Radicova, a devenit victima “luptei legislative” de la Bratislava, după ce Parlamentul slovac respinsese pe 11 octombrie planul de reformă, [aprobat după un al doilea vot, pe 13 octombrie].

Barroso îşi pierde influenţa

La Bruxelles, cazul Slovaciei alimentează dezbaterea privind renunţarea la regula unanimităţii în cazul voturilor privind fonduri de relansare economică, fiind analizată posibilitatea raportării influenţei votului unei ţări (în chestiuni economice) la nivelul contribuţiei financiare a acesteia pentru salvarea Europei aflată în criză.

Deocamdată, aceste propuneri sunt discutate la nivel informal: întâlnirile preşedintelui francez Nicolas Sarkozy cu Angela Merkel, cancelarul german, dau tonul unor reforme economice majore, care ulterior sunt aprobate de restul ţărilor din zona euro (sau de toate ţările membre UE, dacă aşa prevăd tratatele europene). Atunci când Franţa şi Germania nu reuşesc să ajungă la acorduri, experţii denunţă lipsa unor structuri decizionale eficiente în Europa; însă, dacă ajung la acorduri, este denunţat frecvent “dictatul” franco-german.

Comisia Europeană ar trebui, în principiu, să garanteze echilibrul între statele membre UE. Dar preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, se confruntă cu o constantă pierdere a influenţei în favoarea lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European (organism ce reuneşte şefii de stat şi de guvern). Van Rompuy este maestrul de necontestat al diplomaţiei de culise, deplasându-se frecvent între marile capitale în căutarea unor compromisuri în afara procedurilor UE şi departe de activităţile Comisiei Europene.

Criză galopantă

Herman Van Rompuy ar urma să preia în scurt timp conducerea reuniunilor din zona euro (Berlinul şi Parisul au aprobat candidatura sa pentru această poziţie încă din august), devenind astfel superiorul ierarhic al lui Jean-Claude Juncker la conducerea Eurogrup (structură fomată din miniştrii Finanţelor din zona euro); în plus, Eurogrup ar urma să aibă în scurt timp, conform propunerilor Franţei şi Germaniei, o echipă de consilieri permanenţi şi un Secretariat.

Comisia Europeană este şi trebuie să rămână guvernul economic al Uniunii Europene”, afirma recent Barroso. Preşedintele CE se teme că noile instituţii ataşate Eurogrup vor prelua treptat prerogative ale Comisiei Europene, avertizând că există riscul transferului deciziilor economice în afara cadrului tratatelor europene.

În schimb, Franţa este mulţumită de viitoarea consolidare a influenţei sale în cercul restrâns al ţărilor din zona euro, fără o reprezentare britanică şi fără numeroase state din Europa Centrală, care în materie de politici economice au, în general, poziţii mai apropiate de Germania.

Reformarea zonei euro, al cărei contur final va fi trasat în următoarele zile, va spori rezistenţa Europei la şocurile economice, dar va accentua şi disensiunile la nivelul Uniunii Europene, între nucleul dur (zona euro) şi restul statelor membre, inclusiv Polonia. Dar, ţinând cont de criza galopantă, un protest faţă de această situaţie nu ar fi perceput foarte bine.