Alegeți o limbă
Scena are loc la G20 din Pittsburgh : britanicul Gordon Brown laudă relansarea economiei după principiile keynesiene iar cancelarul Angela Merkel se ceartă cu el pentru că cere din partea Germaniei mai puţine excedente comerciale şi mai mult consum intern. Nicolas Sarkozy îşi reiterează diatribele împotriva bancherilor, în timp ce italianul Silvio Berlusconi îşi repetă monologul împotriva speculaţiei petroliere. În fine, olandezul Jan Peter Balkenende, care, ca Spania, nu are decât un scaun pliant, ia cuvântul pe toate subiectele. Fiecare cu păsurile lui : europenii, care ocupau cu Comisia şi cu preşedinţia suedeză a Uniunii Europene (UE), opt scaune în G20, au jucat o partitură cacofonică. Nici o importanţă din perspectiva Washingtonului sau Pekinului : dacă nu se schimbă nimic, G20 se va rezuma rapid la un G2, unde preşedinţii american şi chinez vor regla afacerile planetare.
Se poate imagina, după "Da"-ul irlandez privind Tratatul de la Lisabona, ca europenii să vorbească într-o bună zi cu o singură voce, pentru a avea o adevărată influenţă în lume ? Era visul lui Valéry Giscard d'Estaing, care a introdus în tratat preşedinţia stabilă a Consiliului European : un om ales pentru doi ani şi jumătate pentru a reprezenta Uniunea pe scena internaţională."Europa trebuie să găsească şi să inventeze un al ei George Washington", îndeamnă domnul Giscard d'Estaing.
UE va naşte un monstru cu trei capete
Contrar unei legende persistente, reorganizarea prevăzută în Tratatul de la Lisabona nu va simplifica funcţionarea Uniunii : ea va da naştere unui monstru cu trei capete care va face Europa şi mai incontrolabilă. "George Washington" va trebui să coexiste cu preşedintele Comisiei, ocupat cu prerogativele lui comerciale şi bugetare, şi cu ministrul de Externe, care va avea controlul asupra serviciilor diplomatice. Şi nici un actor major european nu-şi imaginează să renunţe la locul lui - în G20, în G8-ul muribund, în FMI, în Consiliul de Securitate al ONU - în favoarea unei reprezentări unificate.
Om din umbră sau personalitate carismatică?
Numai o personalitate carismatică ar putea uni această Europă similară cetăţilor greceşti din antichitate sau italiene din renaştere, condamnate la marginalizare deoarece sunt incapabile să se unească împotriva unei lumi în schimbare. Dar puţini cred în acest om providenţial, atunci când cei 27 s-au grăbit să-l renumească la cârma Comisiei pe foarte prudentul José Manuel Barroso.
Rolul preşedintelui stabil al Consiliului European este şi el foarte complicat. Domnul Sarkozy pretinde să impună o personalitate puternică, dar el împinge în faţă un om de ieri şi contestat, fostul prim-ministru britanic Tony Blair, arhitect al războiului din Irak şi inventator al unui model financiar falimentar. Se pare totuşi că a renunţat: doamna Merkel vrea un om din umbră, care nu ar fi chipul Europei, ci secretarul şefilor de stat şi de guvern. Numele puţin euro-entuziastului Balkenende circulă dar o candidatură finlandeză, mai euro-entuziastă, este posibilă.
Iluzia înţelegerii franco-germane
Doar dacă nu se iveşte o schimbare bruscă, Sarkozy intenţionează să atenueze aceste deficienţe împingând în faţă complicitatea sa cu Angela Merkel : nu sunt ei liderii carismatici ai Europei, în timp ce Londra este ieşită din cursă ? Gordon Brown s-a epuizat iar succesorul său probabil, conservatorul David Cameron, se va exclude singur prin euro-scepticismul său. Paris şi Berlin au imaginat deci schimburi de miniştri, un protocol pentru Tratatul de prietenie al Palatului Elysee, o ceremonie cu fanfară mare pentru cei 20 de ani de la căderea Zidului. Nimic mai natural, atunci când cei doi lideri au mers mână în mână la G20 şi se pregătesc să facă acelaşi lucru pentru dosarul climatic.
În realitate, francezii şi germanii se vor sfâşia când explozia datoriei publice va ameninţa moneda euro. În ciuda recesiunii, Germania a înregistrat un deficit de numai 3% din produsul său intern brut (PIB), nivel penibil atins de Franţa în perioadă de creştere economică. Cele două ţări se înstrăinează pe zi ce trece : Germania, care acum dedică cheltuielilor sociale o parte mai mică din bugetul său decât chiar în Marea Britanie, intenţionează să continue cursa productivităţii sale. Nicolas Sarkozy, omul care refuză rigoarea, prezidează campioana mondială a cheltuielilor publice, chiar în faţa Suediei. În industrie, germanii intenţionează să continue singuri şi refuză orice colaborare cu francezii. Treptat, toţi îşi caută noua frontieră în afara UE. Germania negociază cu Rusia şi clienţii săi chinezi, în timp ce judecătorii constituţionali şi opinia publică resping orice integrare suplimentară. Preşedintele Sarkozy îşi dezeuropenizează încetul cu încetul politica, forjând alianţe pe fiecare continent, cu Brazilia, Egiptul, Emiratele Arabe Unite sau India.
Astfel, singura certitudine a "Da"-ului Tratatului de la Lisabona priveşte reluarea procesului de extindere. Croaţia a salutat-o. Dosarul turc, dezactivat timp de trei ani, va reînvia. Iar acesta pare a fi, împotriva voinţei lui Sarkozy, singurul proiect politic activ în Europa.
CANDIDAŢI
Tony Blair, favoritul incert
Postul de preşedinte al Uniunii Europene, vacant în momentul în care tratatul de la Lisabona va intra în vigoare, este subiectul momentului la Bruxelles şi în capitalele europene. Şi "Tony Blair face din ce în ce mai mult figură de favorit într-o cursă în care nimeni nu este candidat în mod oficial", informează Financial Times, şi aceasta în ciuda faptului că Angela Merkel, cancelar german, nu pare prea entuziasmată de această idee.
Dar cotidianul economic vede şi alţi pretendenţi la post. Primul ministru olandez, Jan Peter Balkenende, ar fi sprijinit de către Merkel. Fostul Prim ministru finlandez Paavo Lipponen ar putea fi şi el un candidat de compromis. Iar fostul preşedinte al Consiliului spaniol, Felipe Gonzalez, însărcinat cu o misiune de reflecţie asupra viitorului UE, rămâne şi el o eventualitate îndepărtată.
ABC, la rândul său, citează candidatura posibilă a Primului ministru francez François Fillon. Dar, potrivit cotidianului spaniol, Nicolas Sarkozy "nu ar aprecia să fie dirijat în summit-urile europene de cel care i-a fost prim ministru". Pentru postul de Înalt Reprezentant al UE, "care, cu siguranţă, va cădea asupra unui candidat de stânga", notează ziarul, Frank-Walter Steinmeier, cel care fi în curând fost ministru german al Afacerilor externe, "ar fi candidatul cel mai bine plasat".
