Pe termen scurt, criza necesită mai multă atenţie. Şi nu numai, politicienii nu ar trebui să uite defectele de construcţie la baza uniunii monetare şi care nu vor putea fi eliminate decât printr-o uniune politică adecvată : UE nu dispune de competenţele necesare pentru armonizarea economiilor naţionale, care prezintă diferenţe drastice în capacităţile lor concurenţiale.

"Pactul pentru Europa", consolidat din nou, confirmă doar un vechi defect : acordurile fără caracter obligatoriu în cercul şefilor de guverne sunt fie fără niciun efect fie nedemocratice, şi prin urmare trebuie să fie înlocuite cu o instituţionalizare incontestabilă a deciziilor comune.

Guvernul federal german a devenit acceleratorul unei desolidarizări care afectează întreaga Europă, pentru că a închis prea mult timp ochii în faţa unicii soluţii constructive pe care până şi Frankfurter Allgemeine Zeitung a descris-o între timp prin formula laconică : "mai multă Europă".

O paralizie generalizată

Toate guvernele respective se află neajutorate şi paralizate în faţa dilemei între, pe de o parte, imperativele marilor bănci şi agenţiilor de rating şi, de cealaltă parte, frica lor de a-şi pierde orice legitimitate în ochii populaţiei lor frustrate. Incrementalismul descreierat trădează lipsa unei perspective mai largi. Criza financiară care durează din 2008 a blocat mecanismul datoriei de stat, rămas pe spinarea generaţiilor viitoare, şi până una-alta, nu este deloc evident în ce fel politicile de austeritate – greu de aplicat în politica internă – vor putea pe termen lung găsi un acord cu menţinerea nivelului unui stat al bunăstării suportabil.

Având în vedere amploarea problemelor, ar fi de aşteptat ca politicienii, fără întârziere şi fără nicio condiţie, să pună în sfârşit cărţile europene pe masă pentru a informa concis publicul despre relaţia dintre costurile pe termen scurt şi utilitatea reală, adică despre semnificaţia istorică a proiectului european.

În loc de aceasta, ei se înhaită cu un populism căruia i-au favorizat ei-înşişi apariţia prin adumbrirea unui subiect complex şi neiubit. Pe pragul dintre unificarea economică şi politică a Europei, politica pare să îşi ţină răsuflarea şi să se facă mică.

Doar populismul de dreapta mai proiectează marile subiecte naţionale

De ce această paralizie? Perspectiva care impune răspunsul prea bine cunoscut de demos este sustrasă din naftalina secolului al nouăsprezecelea : cică nu ar exista un popor european, astfel încât o uniune politică demnă de acest nume ar fi construită pe nisip mişcător. La această interpretare, aş dori să opun alta : fragmentarea politică durabilă în lume şi în Europa este în contradicţie cu creşterea sistemică a unei societăţi multiculturale mondializate, şi blochează orice progres în civilizaţia de drept şi constituţională a relaţiilor de putere statale şi sociale.

Întrucât până în prezent UE a fost condusă şi monopolizată de către elitele politice, rezultatul este un dezechilibru periculos – între participarea democratică a popoarelor la beneficiile pe care guvernele lor "le cuceresc" pentru ele-însele pe scena depărtată de la Bruxelles, şi indiferenţa sau chiar lipsa de participare a cetăţenilor UE cu privire la deciziile Parlamentului de la Strasbourg.

Această observaţie nu justifică o substanţializare a "popoarelor". Numai populismul de dreapta continuă să mai proiecteze caricatura marilor entităţi naţionale care se închid unele faţă de celelalte şi blochează orice formare de voinţă care să depăşească graniţele.

Cu cât populaţiile naţionale conştientizează mai mult – şi cu cât mass-media aduce mai mult populaţiile să conştientizeze – cât de adânc deciziile UE le afectează vieţile lor de zi cu zi, cu atât mai mult va creşte interesul lor de a-şi exersa drepturile lor democratice în calitate de cetăţeni ai Uniunii. Acest factor de impact a devenit tangibil în criza euro. Criza obligă de asemenea Consiliul să ia, fără tragere de inimă, decizii care pot cântări inegal asupra bugetelor naţionale.

Negocieri în zone juridice gri

Din 8 mai 2009, acesta a depăşit un prag luând decizii de salvare şi eventuale modificări ale datoriei, alături de declaraţii de intenţie în scopul de armonizare în toate domeniile odinioară concurente (în politică economică, fiscală, de piaţă a muncii, socială şi culturală).

Dincolo de acest prag se ivesc unele probleme de dreptate în repartizare. Ar fi deci în conformitate cu logica acestei dezvoltări ca acei cetăţeni care trebuie să suporte schimbări în repartizarea sarcinilor dincolo de graniţele naţionale, să aibă voinţa de a influenţa democratic, în rolul lor de cetăţeni ai Uniunii, deciziile sau negocierile liderilor lor de guverne în acea zonă juridic tulbure.

Dar în loc de aceasta asistăm la tactici de tărăgănare din partea guvernelor, şi la o respingere de tip populist a întregului proiect european din partea populaţiilor. Acest comportament autodistrugător se explică prin faptul că elitele politice şi mass-media ezită să tragă consecinţe rezonabile din proiectul constituţional. Sub presiunea pieţelor financiare s-a impus convingerea că, odată cu introducerea monedei euro, fusese neglijată o structură economică care trebuia să precede proiectul de constituţie. UE nu se poate afirma împotriva speculaţiilor financiare decât dacă obţine competenţele politice de coordonare necesare pentru a garanta, măcar în inima Europei, adică în rândul membrilor zonei monetare europene, o anumită convergenţă a dezvoltărilor economice şi sociale.

Exerciţiul unei dominări post-democratice

Toţi participanţii ştiu că acest nivel de "cooperare consolidată" nu este posibil în cadrul tratatelor existente. Consecinţa unui "guvern economic" comun, idee care încântă de asemenea guvernul german, ar însemna că cerinţa centrală a capacităţii de concurenţă din toate ţările din Comunitatea Economică Europeană s-ar extinde mult dincolo de politicile financiare şi economice şi până la bugetele naţionale, şi ar interveni până şi în ventriculul inimii, şi anume în dreptul bugetar al Parlamentelor naţionale.

Dacă pe de o parte dreptul în vigoare nu poate fi încălcat în mod flagrant, pe de altă parte această reformă care se lasă aşteptată ar fi posibilă numai printr-un transfer suplimentar de competenţe de la statele membre către Uniune. Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au încheiat un compromis între liberalismul economic german şi intervenţionismul statal francez care are un conţinut diferit. S-ar zice că ei caută să consolideze federalismul executiv implicat în Tratatul de la Lisabona spre o dominaţie interguvernamentală a Consiliului European, foarte contrară tratatului. Un astfel de regim ar permite transferul cerinţelor pieţelor asupra bugetelor naţionale fără nicio legitimitate democratică proprie.

Şefii de guvern ar transforma astfel proiectul european în opusul său : prima comunitate supranaţională legalizată democratic ar deveni practic un aranjament voalat de exersare a unei dominaţii post-democratice. Alternativa se află în continuarea consecventă a legalizării democratice a UE. O solidaritate cetăţenească adusă la nivelul european nu se poate forma dacă, între statele membre, adică între punctele posibile de ruptură, se înteţesc inegalităţile sociale între ţări bogate şi ţări sărace.

UE trebuie să garanteze ceea ce Legea fundamentală a Republicii Federale Germania numeşte (articolul 106, alineatul 2): "omogenitatea condiţiilor de viaţă". Această "omogenitate" se referă numai la o estimare a situaţiilor de viaţă socială care să fie acceptabilă din punct de vedere al dreptăţii de repartizare, şi nu la o nivelare a diferenţelor culturale. Ori, o integrare politică bazată pe bunăstarea socială este mai mult decât necesară pentru ca pluralitatea naţională şi bogăţia culturală a biotopului "Vechii Europe" să poată fi protejate de nivelarea unei globalizări galopante.

* Acest articol este un extras din eseul "Despre Constituţia Europei – un eseu", Suhrkamp, 2011. Drepturile româneşti:Facultatea de Comunicare şi Relaţii publice