Toate evenimentele istorice mondiale sunt povestite de două ori: prima oară ca poveste eroică, a doua ca glumă. Trăim într-o lume ironică şi sceptică faţă de eroi. Pentru că am învăţat să ne temem de eroism ca fiind un efect secundar al războiului şi al dictaturii. Până acum, am preferat să reducem aşa-numita "die Wende" [ "cotitura", perioada de tranziţie democratică în Germania de Est, de la ultimele alegeri municipale în RDG din mai 1989 până la primele alegeri parlamentare libere din martie 1990] la căderea Zidului din Berlin, un miracol înveselit de şampania care, ca un cadou, a căzut din cer pe un Berlin divizat. Umbra unei minciuni istorice a fost întotdeauna legată de această comemorare centrată pe capitală, întrucât drama n-a culminat în Politburo ci în Leipzig.

Acolo, pe 9 octombrie, statul a fost pentru prima oară în incapacitate, când 70 000 de persoane au invadat oraşul şi paralizat aparatul de represiune. Acest eveniment a încurajat imitatorii în întreaga ţară şi i-a demoralizat pe cei puternici. S-ar putea spune că zidul a căzut de fapt la Leipzig [capitala Saxoniei]. Fără 9 octombrie, n-ar fi fost 9 noiembrie. Pentru aniversarea a douăzeci de ani de la căderea zidului din Berlin, observăm că noi, ceilalţi, sfârşim acum prin a înţelege. Ni se arată din ce în ce mai puţin scenele triumfale de îmbrăţişări generale pe Zid, la Berlin, ci mai curând fluxul ireal de locuitori din Leipzig care se desfăşoară în linişte. Folosim din ce în ce mai mult termenul de "die Wende", această invenţie a penultimului preşedinte al Consiliului de Stat Egon Krenz, pentru ceea ce înseamnă cu adevărat. Nu căderea zidului, dar revoluţia paşnică.

Legenda ciudatei revoluţii are referiri serioase – la curajul de care saxonii au dat dovadă la timp şi la laşitatea de care ceilalţi est-germani ar trebui să le fie ruşine pentru că au coborât prea târziu în stradă. Legenda spune că o maşină care purta simbolul unui judeţ din nord, poate chiar "I"-ul Berlinului, capitala RDG, sosise la o benzinărie din Leipzig, în septembrie sau octombrie 1989. Pompiştii saxoni au refuzat să servească combustibil, spunând: "Duceţi-vă şi manifestaţi, vă veţi putea întoarce după aceea !" Nu ştim dacă povestea s-a întâmplat astfel, dar cearta durează de 20 de ani: care este adevăratul oraş eroic ? Leipzig sau Berlin ?

Vitrina "spre Vest"

Aceasta este o luptă pentru recunoaştere. Ea a câştigat importanţă în cadrul dezbaterii asupra construcţiei monumentului dedicat reunirii, când locuitorii din Leipzig s-au simţit uitaţi şi au trebuit să fie calmaţi printr-o subvenţie de 15 milioane de euro pentru a-şi construi propriul lor Memorial. Aceasta nu a soluţionat cearta, în special deoarece se bazează pe animozităţi adânc înrădăcinate datând din vremea RDG, când dispreţul faţă de capitală a fost alimentată de mânia faţă de puterea statului şi de gelozia faţă de privilegiile de care se bucurau berlinezii de est.

Vitrina "spre Vest" era plină în scopuri de propagandă, în prioritate cu mărfuri rare. În provincie, se considera că berlinezii erau loiali sistemului deoarece erau concret aproape de guvern, o idee care a fost consolidată în 1989: locuitorii capitalei erau în urmă. Cea mai mare manifestaţie a lor, în 4 noiembrie, era o manifestaţie autorizată.

Astăzi, concurenţa între cele două oraşe este alimentată de faptul că oraşul Berlin a fost ridicat la gradul de simbol al reunificării. Este adevărat că Zidul din Berlin simboliza divizarea Germaniei. Cei care l-au asaltat dansând nu trebuie totuşi să ascundă că o tăcere chinuită a domnit în ziua în care s-a decis totul. Frica este puţin uitată pentru că există foarte puţine imagini ale primelor Manifestaţii de luni ce au avut loc între septembrie şi 9 octombrie 1989.

Jurnaliştii din Occident n-aveau acreditări decât pentru Berlin. În plus, era periculos de a filma, aşa cum arată filmele secrete. Vedem lipsa de protecţie pentru mulţimea dispersată şi represiunea împotriva demonstranţilor încercuiţi. Ceea ce nu vedem, este jumătatea de duzină de tancuri, nervozitatea Bereitschaftspolizei, precum şi ameninţarea de moarte atârnată în aer, după ce Egon Krenz aprobase masacrul de la Beijing în timpul unei vizite de stat în China în septembrie. Oamenii nu au fost descurajaţi totuşi. Aceasta este realizarea lor.

Falisificatori ai istoriei

În mod ironic, funcţionarii SED-ului [singurul partid est-german] la Leipzig şi liderii din Berlin au pretins laurii pentru desfăşurarea paşnică din 9 octombrie. Egon Krenz, care a telefonat la sfârşitul evenimentului pentru a-şi da binecuvântarea unei "decizii" împotriva folosirii armelor de foc, merită să fie printre falsificatorii cei mai neruşinaţi din istorie. Într-adevăr, o astfel de decizie nu a fost confirmată. Mulţi factori tind să dovedească faptul că numai lipsa de comenzi a împiedicat un răspuns sângeros. Ar trebui poate să ne decidem să recunoaştem acest fel de eroi anti-autoritari care s-au exprimat la vremea respectivă.

În realitate, spre diferenţă de povestirile istorice, nu a existat nici o diviziune între Berlin si Leipzig, reţeaua de disidenţi se răspândea pe întreg teritoriul Republicii. În septembrie, berlinezii au participat la primele manifestaţii din Leipzig. La începutul lui octombrie, locuitorii din Leipzig s-au dus la Berlin. Nu există imagini ale tuturor evenimentelor din toamnă, dar au fost la vremea aceea nenumărate oraşe şi sate eroice. Faptul că astăzi unele nu sunt atât de onorate se explică şi prin natura revoluţionarilor paşnici. Aceştia nu au însoţit actele lor revoluţionare cu nici o revendicare de dominare. Arma lor a fost vitejia. Calmul a fost tactica lor, smerenia a lor strategie. Noi recunoaştem eroii din 1989 prin faptul că nu reclamau statutul de eroi.