Comentariile legate de surprinzătorul anunţ al unui referendum grecesc asupra soluţiilor europene de ajutor şi a măsurilor de austeritate ne-au permis să aruncăm o privire în cotidianul formării opiniei publice europene. Acesta ne aminteşte puternic de practica grupărilor evanghelice. Comunitatea europenilor de meserie din Bruxelles (reproşul că Europa este un „bloc de funcţionari“ este complet nefondat pentru că nu sunt atât de mulţi), care se consideră „Europa“, celebrează un fel de liturghie publică. Participanţii îşi adresează reciproc rugăciuni care sunt consemnate de jurnaliştii prezenţi pentru posteritate.

Cele mai importante formule din ritualul european în vigoare în prezent sună aşa: Premierul grec a început „un joc de poker iresponsabil”, „un NU al grecilor ar avea urmări dramatice“, temele care se negociază acum sunt pur şi simplu prea complexe pentru a lăsa poporul să decidă în privinţa lor – şi cu atât mai mult acum înainte ca măsurile agreate să intre în vigoare! –, iar actualul joc naţional al democraţiilor parlamentare nu este potrivit în niciun caz pentru gerarea chestiunilor globale.

Norme prea elaborate pentru impunerea unui fals respect

Asemănător congregaţiilor de credinţă romană, profesioniştii europeni au dezvoltat un sistem normativ elaborat pentru a impune respectul ortodoxiei. Corespunzător complexităţii lumii postmoderne, în această credinţă europeană abia se găsesc elemente explicite ale apostaziei. Numai cine se ţine cu dinţii de convingerea că interesele naţionale ar trebui să fie nu doar un element legitim, ci chiar eventual elementul decisiv în politica europeană trebuie să se teamă de excomunicare. Toate celelalte sunt negociabile, aşa cum este tipic în Europa.

Pentru credincioşi, existenţa unei astfel de instanţe supreme în probleme dogmatice este vitală. Să ne imaginăm că fiecare european ar trebui să-şi formeze o opinie în legătură cu întrebarea dacă este mai bine să răspunzi la dezintegrarea statelor euro printr-o reducere a numărului de participanţi la moneda comună sau prin introducerea unei guvernări centrale care vindecă rupturile structurale dintre economiile Olandei şi Greciei. Asta ar fi aproape ca şi cum ai vrea să-i bagi pe gât fiecărui participant la o slujbă catolică propriile interpretări ale transformării sociale: imposibil, ca să nu spunem insuportabil.

Fără eretici Europa nu va putea fi salvată

rebuie deci să ne imaginăm planurile europene ca pe o binecuvântare. Cei de la Bruxelles ar trebui să se gândească chiar să-i urmărească pe ereticii care au deviat de la învăţătura pură a Statului Unit Europa, ca semn exterior al respectului. Ereziile au apărut mereu prin întrebări. Ori întrebările implică îndoieli, iar dubiile sunt otrava care subminează credinţa adevărată.

Ce vor să ne transmită de exemplu Comentatorii Uniţi ai Europei atunci când ne explică cu indignare că un Nu al grecilor la adresa deciziilor congresului de la Berlin ar avea „urmări incalculabile” ? Vor ei să afirme că efectele măsurilor luate până acum pot fi calculate? A furnizat anul trecut chiar şi un singur indiciu că este aşa?

Şi de ce n-ar fi permis ca cetăţenii unei ţări să se pronunţe în legătură cu măsuri care implică o limitare substanţială a suveranităţii naţionale? Este vina lor că nu înţeleg despre ce este vorba sau sunt vinovaţi cei care nu le pot explica? Şi nu este adevărat oare că ei nu pot s-o explice pentru că ei înşişi n-o înţeleg? Şi de ce trebuie ei să decidă în ciuda faptului că înţeleg la fel de puţin ce se întâmplă ca politicienii cărora li se rezervă dreptul de a decide?

Este bine că păzitorii credinţei se expun. Fără dogmă nu există nicio erezie, iar fără eretici Europa nu va putea fi salvată. Acolo unde toţi gândesc la fel, nu se gândeşte mult. Proeuropean este în realitate cel care se poziţionează împotriva actualului dictat.