Magazin de antichităţi la Budapesta. Foto de Mackz/Flickr.

Campionii deprimării

O recentă anchetă internaţională plasează ungurii printre popoarele cele mai pesimiste cu privire la viitorul lor. De la perdanţii tranziţiei post-comuniste la ideologi, sociologul Elemér Hankiss conturează diferitele profiluri ale acestei deprimări colective.

Publicat pe 12 octombrie 2009 la 14:19
Magazin de antichităţi la Budapesta. Foto de Mackz/Flickr.

Institutul Gallup WorldPolla pus întrebarea "Cum vedeţi viitorul ?" unui grup reprezentativ din 120 de ţări ale lumii. Rezultatul este consternant pentru Ungaria: aceasta este pe locul 117, întrucât 34,2% din populaţia adultă consideră situaţia lor ca fiind disperată sau aproape disperată. Numai populaţia din Zimbabwe îşi vede viitorul şi mai sumbru (40,3%). Care sunt cauzele acestei capitulări în faţa unui viitor necunoscut ? Şi care sunt grupurile care formează acele 34% ? Să încercăm să le definim.

Maghiarii fatalişti, cei care nu pot scăpa de mentalitatea lor est-europeană. Educaţia naţională şi mass-media contribuie şi ele la menţinerea acestei mentalităţi de învinşi.

Învinşii din 1989. Şomerii, cei care trăiesc dintr-o pensie mică sau din alocaţiile sociale, cei care cresc mulţi copii cu puţine venituri, cei care trăiesc de la o zi la alta. Ei nu pot să creadă că o schimbare politică, oricare ar fi aceea, le va putea oferi oportunităţi, fie şi modeste. Ar trebui ca situaţia economică a ţării şi practicile sale politice şi sociale să se schimbe complet pentru ca aceste sute de mii de oameni să înceapă a crede în viitorul lor.

Victimele tsunami-ului. Economia noastră este în ruine, viaţa a sute de mii de familii este în pericol, politicienii sunt neputincioşi şi necinstiţi. Este de înţeles că mulţi şi-au pierdut încrederea în viitor. Redresarea economică, o viaţă publică mai transparentă şi dezvoltarea păcii sociale ar putea revigora imaginea pe care oamenii o au asupra viitorului.

Newsletter în limba română

Cei care sunt răniţi în propria lor mândrie, care lucrează cinstit de două decenii, dar a căror muncă nu a fost nici recunoscută, nici plătită la valoarea sa justă, în timp ce alţii s-au îmbogăţit. Şi care nu mai speră în apariţia unei ordini sociale drepte.

Încăpăţânaţii. Cei care aveau nevoie de o ideologie glorioasă pentru a crede în viitor. Ei se agaţă de ruinele acestei ideologii şi privesc, îngroziţi, haosul din jurul lor. Rudele apropiate, cei cu ochii acoperiţi, la stânga sau la dreapta. Unii spun că actualul guvern a vândut ţara ieftin, ceilalţi, din contră, că ordinea democratică va fi distrusă după următoarele alegeri [cu o posibilă întoarcere la dreapta]. Fără consens, societatea ungară va fi întotdeauna predispusă la frică sau catastrofism.

Cei dependenţi de progres. Aceia pe care micii sau marii gânditori îi adormiseră, făcându-i să creadă că istoria umanităţii a fost marşul triumfal spre progres. Cu această credinţă fărâmiţată, ei nu mai ştiu unde să caute speranţa în viitor.

Dezamăgiţii de UE care şi-au imaginat, în anii '70 şi '80, că toate problemele vor fi rezolvate dintr-o lovitură dacă Ungaria putea reveni în lumea occidentală. Ei bine, nu au fost rezolvate. Şi aceşti oameni sunt amărâţi, ca un copil dezamăgit de părinţii săi. Cetăţenii cu gusturi delicate cutreierând Europa, care, la întoarcerea de la Viena, Paris sau Londra sunt îngroziţi - pe bună dreptate - văzând ce se întâmplă aici. Spectacolul este condamnabil, într-adevăr. Dar să ne gândim totuşi la un anume Conte Széchenyi [1791-1860], care s-a întors de la Londra şi Viena cu planuri pentru Podul Lanţurilor.

Paranoicii, care tremură constant pentru că ei cred că: a) atâta timp cât partidul advers este la putere, nu este speranţă; b) victoria opoziţiei va conduce ţara în dezastru. Cu alte cuvinte, de ambele părţi, există cei care nu au încredere în forţa democraţiei, sau cel puţin nu în practicile democratice în Ungaria. Numai consolidarea instituţiilor democratice poate remedia aceasta.

Cei ca Socrate. Sau sufletele sensibile. Timpurile sunt grele pentru ei. Schimbările economice şi politice sunt mai rapide decât restaurarea moralei publice. Epuizaţii. Pentru care douăzeci de ani au fost mult timp: ei nu mai au puterea de a crede în schimbări pozitive.

Leneşii. Pentru care situaţia deteriorată a ţării şi disperarea sunt scuze pentru a nu face nimic şi a se plânge. Ei vor avea dificultăţi să renunţe la bucuria indolenţei.

Cinicii. Cei care sunt încântaţi de a constata că faptele le-au dat dreptate : în această lume - cel puţin în această ţară - nu există nimic care să fie pur, sacru sau cinstit. Nu se poate schimba nimic şi nu trebuie să se schimbe nimic.

Punct. Mă opresc aici. Pentru că s-ar putea mătura toate aceasta spunând că oamenii sunt mâhniţi pentru că au toate motivele să fie mâhniţi. Posibil. Dar gândindu-ne mai bine, au ei într-adevăr tot atâtea motive ca cei din Zimbabwe, Burundi sau Togo, care se luptă zi de zi pentru supravieţuirea lor ? Să nu mai vorbim de faptul că această epidemie de pesimism este extrem de dăunătoare - pentru noi, şi pentru ţară. Am avea nevoie de un pic mai multă încredere: în noi înşine, unii faţă de ceilalţi şi în lume. Am avea mare nevoie de elanul şi impulsul unui "Yes, we can"

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect