Cum Tratatul de la Lisabona e tot mai aproape de a fi ratificat oficial de toate cele 27 de state membre, o mare parte a atenţiei se concentrează acum spre Tony Blair : va reuşi acesta în oareşicum dubioasa sa ambiţie de a deveni primul preşedinte al UE ? Până acum câteva luni, acesta a era sigur că va avea câştig de cauză, reuşind să-şi asigure sprijinul atât din partea lui Nicolas Sarkozy cât şi din partea Angelei Merkel. Mai de curând, candidatura sa atrage oponenţi. Federalişti precum Jean-Luc Dehaene, deputat belgian şi fost prim ministru, întreabă de ce ar trebui să i se acorde credit Domnului Blair pentru a conduce UE, atâta vreme cât acesta a aşuat în proiecte cum ar fi aderarea Marea Britanii la euro, a acordului privind zona Schengen, şi mai mult, a cerut guvernului său să întărească controlul la graniţele ţării.

Mai mult, Blair este o personalitate detestată de o mare parte a stângii politice europene datorită alianţei puternice a acestuia cu Statele Unite, şi a implicării în războiul din Irak. Totuşi, Tony Blair rămâne în cărţi atâta vreme cât continuă să fie sprijinit de Franţa şi de Germania. Şi acest lucru este posibil din două motive. Primul este că atât Nicolas Sarkozy cât şi Angela Merkel sunt de acord că noul şef al UE trebuie să fie o persoană de comandă care să se poată impune în relaţiile cu lideri importanţi ai lumii precum Barack Obama ori chinezul Hu Jintao. Pe de altă parte, şi este posibil ca acest factor să fie şi mai important, atât Franţa cât şi Germania au ochii aţintiţi spre funcţia Inaltului Reprezentant, pe care o consideră ca fiind potenţial mult mai influentă decât cea a preşedintelui.

O funcţie ceremonială ?

Şi asta nu doar pentru că aceasta din urmă va fi mai degrabă o funcţie ceremonială decât una de execuţie. Când tratatul de la Lisabona va intra în funcţiune – lucru care se poate întâmpla până la sfârşitul acestei luni – dacă Republica Cehă finalizează atât de durerosul proces al ratificării – Înaltul Reprezentant va avea rolul de a dezvolta şi oficializa relaţiile UE cu lumea exterioară. Comisia Europeană a lucrat deja din greu pentru a pregăti ziua în care va putea pretinde că este o entitate suverană, de sine stătătoare, şi va putea institui o reţea de misiuni diplomatice în întreaga lume. În anumite părţi ale lumii, cum ar fi America Latină, nivelurile de personal ale acesteia sunt mult mai mari decât a celei mai mari părţi a ambasadelor europene.

Reprezentantul va avea atunci autoritatea de a negocia tratate în numele UE, ceea ce îi va da o putere mai mare decât cea a preşedintelui. Totuşi, tratatul de la Lisabona nu limitează în nici un fel ambiţiile UE. În prezent, tratatul stipulează că Înaltul Reprezentant trebuie să consulte şi să lucreze cu serviciile diplomatice ale statelor membre, cum ar fi Ministerul de Externe Britanic. Dar nimic nu îl poate obliga să acţioneze conform recomandărilor acestora. Faptul că federatistul Partid al Poporului European, cel mai mare grup politic din parlamentul european, este presat în mod sistematic de către misiunile externe ale UE de a li se acorda statutul de ambasade, ne dau indicaţii clare asupra faptului că direcţiile asupra ambiţiilor diplomatice ale UE sunt mincinoase.

Un post-cheie în consiliul de securitate al ONU

Parlamentul european mai doreşte ca UE să aibă un loc în consiliul de securitate al ONU luând astfel locul fie al Franţei, fie al Germaniei, fie al amâdoura. Presupunând că oferta de preluare a preşedinţiei UE de către Tony Blair va fi încununată de succes, cel mai potrivit lider pentru preluarea postului de Înalt Reprezentant este Wolfgang Schauble, ministrul de interne german. Acesta îşi datorează faima pe scena politică europeană datorită unei propuneri pe care a făcut-o la mijlocul anilor 90 referitoare la o Europă în două viteze, cu Franţa şi Germania alergând pe banda rapidă, iar ţări din afara zonei euro cum ar fi Marea Britanie urmând să fie lăsate pe banda lentă.

Există însă o mulţime de acorduri comerciale care trebuiesc stabilite între ţările membre înainte ca aceste poziţii să fie în cele din urmă ocupate – probabil până la sfârştul acestui an. Dar indiferent de rezultat, proiectul pentru o şi mai mare integrare europeană este pe cale de a face un uriaş pas înainte.