Alegeți o limbă
În ultima lui săptămână în postul de prim-ministru, Giorgios Papandreu a fost ţinta unor comentarii defăimătoare care semănau mult a capricii, ideologie sau dezinformare. Este mai interesant să examinăm motivaţiile acestor critici în loc de a le acorda credit. În încleştarea cu catastrofele politice în interiorul şi în afara frontierelor sale, Giorgios Papandreu într-adevăr a atacat discret unele dintre cauzele profunde ale actualei tragedii greceşti: criminalitatea şi corupţia.
În momentul în care încearcă să convingă Europa de hotărârea sa de a reduce un sector public prea greoi, noul guvern grec va trebui să se poziţioneze faţă de clasa care ameninţă cu adevărat stabilitatea ţării, şi anume marile familii oligarhice care controlează sectoare întregi ale economiei, finanţei, mass-media şi, pentru a o spune pe şleau, ale politicii.
Încă de la formarea sa, guvernul de Giorgios Papandreu nu a încetat să lupte împotriva evaziunii fiscale. Vinerea trecută, în faţa Parlamentului, fostul prim-ministru şi-a exprimat în mod clar îngrijorarea cu privire la unele activităţi suspecte ale unor bănci elene. Nu putem decât spera că auditul ordonat de Troică va fi suficient de aprofundat pentru a revela adevăratele practici ale mediilor financiare.
Activităţi criminale care dăunează ţării
Fostul prim-ministru a dezvăluit de asemenea informaţii capitale despre un trafic de petrol inter-balcanic care ar costa Grecia aproape trei miliarde de euro în fiecare an. El a explicat exact în ce măsură aceste activităţi criminale dăunau ţării, abţinându-se doar de a cita numele celor implicaţi.
În faţa acestui guvern, oligarhii au reacţionat în două feluri. Mai întâi şi-au intensificat mişcările lor obişnuite de fonduri. Anul trecut de exemplu, piaţa imobiliară din Londra a înregistrat o creştere vizibilă a fondurilor din Grecia.
Şi apoi au organizat o adevărată campanie difamatoare în mass-media - pe care o deţin - şi nu au ratat nicio ocazie de a-l slăbi pe Papandreu, pe care îl cunosc ca fiind reprezentatul cel mai inflexibil al clasei politice greceşti.
Scopul lor este clar: ei pândesc momentul în care vor putea să năpustească asupra activelor publice pe care guvernul - potrivit diferitelor planuri de salvare - va trebui să-l privatizeze. Cu o economie în cădere liberă de doi ani încoace, valoarea acţiunilor unor întreprinderi profitabile, precum reţeaua electrică sau loteria naţională, s-a prăbuşit literalmente. Vara aceasta, operatorul de telecomunicaţii elen, OTE, a cedat 10% din acţiunile sale Deutsche Telekom-ului la un preţ de 7 euro pe titlu, o scădere de 75% din valoarea sa cu trei ani în urmă.
Statul pierde, cumpărătorii câştigă
Conglomeratele oligarhice aşteaptă pur şi simplu să pună mâna pe orice acţiune la mai puţin de 5% din valoarea sa reală. Astfel, statul elen nu câştigă mare lucru, şi în cinci sau zece ani, fericiţii cumpărători vor încasa beneficiile. Unii chiar pariază pe o ieşire a Greciei din zona euro, astfel încât să poată cheltui miliardele de euro pe care le-au scos din ţară în drahme ieftine.
Există o lecţie de învăţat din crizele grecească şi italiană, şi anume că UE nu a ştiut să lupte împotriva corupţiei generalizate, a criminalităţii şi a proastei guvernări, şi nu numai în ţările sărace din Europa de Est de Est, ci şi în propria sa ogradă.
În timp ce Europa continuă să dea lecţii restului lumii, subliniind importanţa valorilor sale - transparenţa, buna guvernare, concurenţă - ea păstrează o tăcere asurzitoare atunci când vine vorba de monopolul lui Berlusconi asupra mass-media, influenţa Camorrei în Campania sau de nepotismul cronic al economiei greceşti (de care guvernele britanic şi german, pentru a numi doar două, ştiu tot ce este de ştiut).
Este nevoie de voinţă pentru reforme
Dacă această catastrofă care ameninţă astăzi Europa poate să servească la ceva, este pentru a eradica această corupţie generalizată. Altfel, nici Grecia, nici Italia nu vor putea ieşi vreodată din paralizia instituţională profitabilă tuturor trişorilor. Înainte de a suspina după Europa de Nord, să ne amintim că societăţile germane precum Siemens sau Ferrostaal au vărsat miliarde de dolari bacşiş interlocutorilor lor greci. Aceste mite le-au permis să câştige contracte profitabile finanţate de către grecii cinstiţi, care îşi câştigă viaţa modest dar, spre deosebire de super-bogaţi, îşi plătesc impozitele.
Adevărata întrebare pentru grecii de astăzi este de a şti dacă după plecarea lui Giorgios Papandreu ţara va mai avea încă voinţa şi capacitatea politică de a întreprinde reforme fundamentale pentru a reconstrui instituţiile în descompunere şi a pune capăt jefuirii bogăţiilor ţării de către cei mai bogaţi şi mai puternici. Iată un element care ar trebui de asemenea să intereseze creditorii internaţionali ai Greciei.
Din partea mea, nu cred că această ţară va fi în stare de aşa ceva iar Giorgios Papandreu este probabil ultimul lider care să fi încercat cu adevărat să salveze Grecia.
