Săptămânalul Der Spiegel relevă că programul noului guvern german de coaliţie dintre creştin-democraţi şi liberali prevede că Germania nu mai trebuie să se bată la ONU pentru un loc naţional permanent în Consiliul de Securitate, ci pentru un loc european.

Dacă ne referim în acelaşi timp la Tratatul de la Lisabona – care vizează o politică europeană externă mult mai unificată şi mult mai coerentă – s-ar putea începe de pe acum crearea premizelor unui loc al Europei în sânul Consiliului de Securitate al ONU, avansând progresiv, cu paşi mici (cum de altfel, s-a constituit Europa unită). În sfârşit, la ONU – că este vorba de Adunarea Generală, de comisii, de Consiliul de Securitate, de Consiliul Economic şi Social, etc, – Uniunea vorbeşte întotdeauna (sau aproape) prin vocea ţării care asigură – prin rotaţie -preşedenţia Uniunii.

Cu toate acestea Uniunea este absentă cu desăvârşire de la reuniunile neoficiale ale Consiliului de Securitate, care se ţin în spatele uşilor închise într-o mică cameră anexă a sălii de consiliu, strict interzisă ne-membrilor; de fapt singurii admişi sunt pentru fiecare ţară membră, ambasadorul şi doi delegaţi. Aici în această sală minisculă – supranumită "Sfânta sfintelor" – se decid 99% din proiectele Consiliului de Securitate – la adăpost de orice privire indiscretă.

A se pune de acord pentru o politică de securitate comună

Deci, de ce nu am cere ţării membre a UE aleasă pentru doi ani în Consiliu de Securitate – în prezent Austria – de a primi în delegaţia sa din cadrul Consiliului, un înalt funcţionar al ţării care exercită preşedenţia Uniunii, şi anume Spania, începând cu 1 ianuarie viitor? In acest fel, diplomatul spaniol va sta în "Sfânta Sfintelor" a Consiliului de Securitate, chiar în spatele ambasadorului austriac. Europa – prin intermediul preşedenţiei sale – ar putea urmări personal derularea dosarelor examinate de Consiliu; în plus, dacă va exista o poziţie europeană comună asupra unui dosar sau al altuia, – reprezentantul spaniol – cu consimţământul ambasadorului austriac – ar putea exprima o astfel de poziţie, dând astfel cuvântul Europei în chiar momentul în care se elaborează deciziile referitoare la războaiele şi pacea lumii. Consimţământul Austriei şi Spaniei este desigur esenţial pentru validarea unei astfel de decizii.

Există totuşi un precedent, în America Latină : acum câţiva ani, Argentina şi Brazilia au semnat un acord : dacă una sau alta din aceste ţări este aleasă în Consiliul de Securitate, un înalt diplomat al uneia din cele două ţări integrează delegaţia celeilalte în Consiliu şi vice-versa. Europa nu ar putea încerca să urmeze acest exemplu?