Alegeți o limbă
Clădirea Operei vechi din Frankfurt – care a fost pe vremuri cea mai frumoasă ruină de pe urma războiului şi este acum cea mai uimitoare operă de restaurare – a devenit un simbol al renaşterii europene. În acest loc s-au întâlnit, luna trecută, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy împreună cu elita birocratică a UE, în cadrul a ceea ce s-ar fi numit – într-o altă epocă – un puci.
S-au săturat de summituri ale zonei euro, care reunesc lideri ce se deplasează ici şi colo, fără să ajungă la nicio concluzie. Era nevoie de un grup mai mic, care să-şi exercite puterea cu fermitate, dar în mod neoficial. În seara aceea, când s-au reunit pentru a-l asculta pe Claudio Abbado dirijând Orchestra Mozart din Bologna, s-a format un nou grup de comando european.
Un Grup din Frankfurt care nu pierde timpul
După cum a putut constata recent şi Silvio Berlusconi, acest aşa-zis Grup din Frankfurt este pus pe treabă. Cu numai câteva luni în urmă, ar fi fost neverosimil ca şeful unui guvern european să încerce să destabilizeze sau să demită pe unul din omologii săi. La ora actuală, doi lideri ai UE au căzut în decurs de o săptămână. După cum a învăţat Sarkozy dintr-o experienţă recentă, pentru a schimba un regim este suficient să dai o mână de ajutor rebelilor.
Grupul nu poate fi acuzat că este secretos. La summitul G20 de la Cannes, reprezentanţii acestuia s-au plimbat pe alei purtând la piept insigne pe care scria “Groupe de Francfort (GdF)” şi s-au întrunit de patru ori. Marea Britanie nu a fost inclusă în grup, dar reprezentanţii Ministerului de Externe britanic s-au pronunţat ca şi când ar fi fost de faţă la tratative. După cum spunea unul din reprezentanţi: "Suntem pe cale de a-l înlătura pe Berlusconi”.
O astfel de declaraţie a fost poate considerată la un moment dat ca fiind scandaloasă, dar la începutul lunii noiembrie, a devenit clar că operaţiunea de înlăturare de la putere a lui Berlusconi a început.
Când a fost planificată serata aceea la Alte Oper [Opera veche] din Frankfurt, pe 19 octombrie, nimeni nu avea intenţia de a forma un nou grup de comando. Planul era doar de a realiza o extravaganţă-pe-banii-contribuabililor normală, o petrecere pentru a sărbători plecarea lui Jean-Claude Trichet de la Banca Centrală Europeană. Helmut Schmidt, fostul cancelar al Germaniei, în vârstă de 92 de ani, care este considerat drept unul din naşii proiectului european, a spus demnitarilor reuniţi că "o criză a capacităţii de acţiune în sânul structurilor politice ale UE" este "un pericol mult mai mare pentru viitorul Europei decât supra-îndatorarea". A venit vremea să fim fermi.
De vină este inutilitatea summiturilor
În declaraţiile sale, Angela Merkel a mărturisit că se simte frustrată de summiturile europene şi de obositoarele lor mecanisme democratice. "Capacitatea de a acţiona şi marja de manevră a UE s-a dovedit a fi înceată şi complicată”, s-a plâns dânsa. "Dacă vrem să exploatăm criza ca pe o oportunitate, trebuie să fim pregătiţi să acţionăm mai repede şi chiar şi în mod neconvențional". Sarkozy a ajuns cu întârziere, dar fix la timp pentru scamatoria deceniului.
La faţa locului era prezent şi noul director al BCE, Mario Draghi, un italian care nu-l are la suflet pe Berlusconi. Precum şi Christine Lagarde, noul director (francez) al Fondului Monetar Internaţional, care se ocupă cu planurile de salvare şi care poate impune condiţii umilitoare (ceea ce a şi făcut cu Berlusconi).
Era şi Jose Manuel Barroso, preşedintele din ce în ce mai agresiv al Comisiei Europene, şi acolitul său în afaceri economice, Olli Rehn. Omniprezentul Jean-Claude Juncker – primul ministru al Luxemburgului şi şeful grupului celor 17 ţări din zona euro – era acolo împreună cu Herman Van Rompuy, care a fost ales ca preşedinte al UE pentru că nu are nicio părere despre nimic.
Un nou Bruxelles, dar pe malul Rinului
Deci Grupul din Frankfurt este, într-adevăr, rezultanta unei fuzionări între ierarhia UE şi puterea financiară germană: un fel de Bruxelles pe malul Rinului. Aceasta nu ar fi fost posibilă în vremea dinaintea crizei, când existau scrupule referitoare la supremaţia germană. Acum germanii nu mai sunt concilianţi. "Problema acceptării unui model german a fost rezolvată de către pieţe”, a declarat recent un purtător de cuvânt al guvernului german. "Nu mai discutăm acum cu adevărat decât despre detalii şi despre amploarea măsurilor, nu despre natura lor". Acest nou ton pugilistic este resimţit peste tot. Reprezentanţi ai UE sub acoperirea anonimatului sunt citaţi ca spunând lucruri de genul: "Da, treziţivă şi mirosiţi cafeaua. La asta v-aţi angajat cu toţii".
Săracul bătrân Papandreu s-a oferit ca ţintă de antrenament când a ameninţat cu organizarea unui referendum despre planul de salvare. Chiar în vara aceasta, trădase UE prin "nehotărârea şi greşelile" sale. A descoperit cât de categoric poate fi restrânsul Grup din Frankfurt când i s-au refuzat banii pentru planul de salvare, grăbind înlocuirea lui cu Lucas Papademos, un fost înalt funcţionar al BCE cu pregătire la Frankfurt. Chiar şi Barroso a acţionat spectaculos pentru a-l destabiliza pe Papandreu, făcând apel la formarea unei coaliţii, încălcând atât protocolul cât şi pretenţiile Comisiei Europene referitoare la respectarea suveranității statelor membre.
Berlusconi a fost o ţintă mai dificilă. Şi-a eschivat duşmanii în majoritatea celor 17 ani de carieră politică, de la opoziţie şi până la brigada italiană de moravuri. Mai mult decât atât, Italia nu este cu adevărat falimentară. Dacă lăsăm la o parte dobânda datoriei, conturile naţiunii nu numai că sunt echilibrate, dar au chiar unul din cele mai mari surplusuri din zona euro.
Politicienii au reusit în sfârşit să domine piaţa
Nu este deloc sigur cine a considerat că Italia este văzută ca fiind în criză dacă piaţa obligaţiunilor depăşeşte pragul presupus fatal de 7% pentru rata dobânzii datoriei de stat. Dar un răspuns ar putea fi găsit într-o declaraţie pe care a făcut-o Angela Merkel anul trecut: "Trebuie să restabilim întâietatea politicului asupra pieţei". Politicienii au încercat să facă acest lucru, fără mult succes, timp de generaţii întregi. Dar acum este mult mai uşor, odată ce zona euro a creat un sistem gigantic în care iţele puterii pot fi trase de către o mână de oameni.
Planul de salvare al monedei euro, cu presupusul său trilion de euro de putere de foc, are numai 15 angajaţi. Ar putea fi posibil ca, la ora actuală, câteva persoane cu idei asemănătoare reunite în culisele Operei din Frankfurt să exercite o putere imensă asupra unui continet format din state-naţiune. Şi toate acestea în numele unităţii europene.
Democraţia este privită cu precauţie – sau chiar cu aversiune – de către Grupul din Frankfurt, la fel precum şi pieţele. Opiniile lui Juncker referitoare la alegătorii enervanţi sunt celebre de când a formulat problema guvernului în felul acesta: "Ştim cu toţii ce avem de făcut, dar nu ştim cum să fim realeşi odată ce facem acest lucru".
Acum se întrevede o soluţie la problema lui Juncker. Este suficient să instaurezi diverşi lideri care nici nu au fost aleşi cum trebuie de la început, şi care nici nu vor încerca să atragă voturile ulterior. Şi să le ceri să facă ce doreşti.
