Alegeți o limbă
Ar fi îndeajuns ca Pedro Passos Coelho să iasă din nou din casa lui pe uşa din faţă (şi nu pe uşa din spate, a garajului, pe care o foloseşte ca să o şteargă cu maşina de când a devenit prim-ministru) ca să-şi dea seama de efectele concrete ale crizei pe strada unde locuieşte, la Massamá. Ţara este furioasă. Ca şi mulţi dintre localnici - în ziua în care au fost anunţate reducerile pe primele de vacanţe şi de Crăciun, câţiva s-au dus la ferestre şi au strigat insulte la adresa ilustrului lor vecin. Chiar în faţa numărului 27 de pe strada Rua da Milharada, o frizerie şi un restaurant au închis deja. Restaurantul şi-a schimbat proprietarul de trei ori în ultimii doi ani. Din lipsă de clienţi.
Şi pe această stradă mărginită de clădiri înalte înghesuite ca piesele de Lego, ca oricare alta, în suburbiile Lisabonei este suficient să intri în alte magazine pentru a înţelege că aproape toată strada este în pericol. În fiecare lună care trece, un magazin face faliment, unii rezidenţi îşi pierd locurile de muncă sau li se reduc salariile. Aici şi pretutindeni, noile măsuri de austeritate care apar o dată la două luni dau (de)cadenţa.
Nu mai este timp (şi nici bani) de vacanţe
La câteva case de restaurantul şi frizeria închise, Rute Ramos, 35 de ani, uitându-se cu privirea pierdută pe o hartă uriaşă a lumii, aşteaptă ca cineva să vină la ea să cumpere una dintre ultimele călătorii de iarnă spre Laponia (patria lui Moş Crăciun) sau către o destinaţie mai însorită, precum Insulele Caraibe. Dar nu pleacă în străinătate decât cei care trăiesc deja bine aici, "şi aceştia sunt din ce în ce mai rari. De un an de zile, înregistrăm o scădere de 50% din clientela noastră - dintre care majoritatea sunt funcţionari, adeseori profesori care nu mai au bani pentru a merge în vacanţă".
Rute Ramos se declară fericită că mai are încă un loc de muncă. Mai ales că are o fiică de un an şi că soţul ei este acasă, fără muncă şi nici ajutor de stat. "Am impresia că jumătate din portughezi sunt la şomaj", scapă aceasta. Şi cei care nu sunt nu au altă opţiune decât să accepte salarii mai mici şi precaritatea aferentă. Acesta este de altfel cazul lui Rute.
Proprietara unui alt salon de coafură ne spune că cifra ei de afaceri a scăzut cu 30% de un an încoace. "Mă întreb dacă nu ar trebui să urc să-mi las salariul acolo sus la etajul cinci, poate că domnul prim-ministru l-ar gera mai bine decât mine. Trebuia să se facă ceva", admite ea, "dar nu era nevoie ca măsurile să fie atât de dure şi brutale". Nu este nimic personal, desigur. Ca şi mulţi dintre vecinii săi, coafeza găseşte că dl Pedro Passos Coelho este "simpatic şi bine crescut".
Aurul, singura valoare care mai vinde (şi se vinde)
În apropierea clădirii în care locuieşte prim-ministrul, imposibil de a nu remarca o noutate. Această nouă excrescenţă a crizei a apărut acum patru luni : "Cumpăr aur şi bijuterii contra numerar". Şi într-o ţară îndatorată, aceasta este o afacere care prosperă. Aici la Massamá şi peste tot în ţară. Şerveţele de hârtie, un cântar şi un laptop, acesta este întreg echipamentul Lilianei Coelho. În fiecare zi sau aproape, cineva vine aici să vândă bijuterii. Mai ales femei divorţate, între 30 şi 50 de ani - mediul economic nu le este favorabil. Aici, gramul de aur se negociază la 18 euro, cu mult sub preţul pieţei, care depăşeşte 42 de euro.
"Se vede că ele îşi fac griji pentru copiii lor, spune Liliana Coelho, că sunt în datorii până-n gât". Disperate, aceste femei vând tot ce au: inele, verighete, lanţuri de aur, ceasuri. "Văd trecând pe-aici cazuri disperate. Unii oameni şi-au păstrat aurul mult timp, uneori o viaţă întreagă, şi le este greu să se despartă de el atât de repede, în câteva minute.". Liliana nu este sigură că cei 600 de euro, cât este plătită, justifică aceste târguiri pe nenorocirea altora.
De cealaltă parte a străzii, João Alves, 70 de ani, cu părul alb, se duce la farmacie: el nu se va putea târgui pe medicamentele lui, ci va putea doar să decidă care dintre ele mai poate să şi le plătească cu ce-i mai rămâne din pensia lui de 450 euro. Operat recent de umăr, care i-a fost înlocuit cu o proteză, el s-a obişnuit cu ideea că nu mai poate să cumpere decât câteva dintre medicamentele de care are nevoie. Şi numără zilele până când va avea destulă putere să se întoarcă la volanul taxiului său, timp de 12 ore pe zi : "Fără această muncă, nu-mi voi putea plăti datoriile şi cele ale soţiei mele, nici să-mi ajut copiii, care vor fi din nou dependenţi de mine". João Alves este revoltat: "Nu există justiţie în această ţară. Când furi un kilogram de mere, ajungi în închisoare, dar poţi să furi milioane şi să te plimbi liber. Mă refer la aceşti politicieni şi la aceşti mari patroni, cei care ne obligă acum să trăim în mizerie... "
"Pedro", doar un executant
În clădirea lui "Pedro", "dragul" vecin de la etajul cinci, comentariile sunt mai indulgente. În ciuda ştirilor de panică financiară de la televizor. Pe canapea, Francisco şi Bernardete Sesinando, 78 şi 76 de ani, cu căţeaua lor Princesa la picioare, nu mai suportă acest cuvânt prea des auzit : criza, criza, întotdeauna criza. Ei locuiesc într-un apartament de patru camere de 200 de metri pătraţi similar cu cel al prim-ministrului. Francisco o cheamă pe "Nanete" de fiecare dată când vecinul lor apare pe ecran. Pentru ei, predecesorul său, José Sócrates, este cel vinovat pentru situaţia actuală. Passos este inocent : "A trebuit să se supună ordinelor troicii [Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană], altfel ţara s-ar fi scufundat", rezumă acest locotenent-colonel al Armatei, acum rezervist. Soţia lui, fostă profesoară de muzică, deplânge numeroasele telefoane din partea a diverse cunoştinţe care-i cer să transmită vecinului când un mesaj, când o insultă. Este exclus: "Pedro este ca un fiu pentru mine".
