Cei care au citit, în ultimele săptămâni principalele ziare străine, au sentimentul că acestea nu pot înţelege obiectiv, şi prin urmare nu pot să descrie cu exactitate ţara noastră, cititorilor lor. Cel mai adesea, în descrierile pe care le fac Italiei, aceştia amestecă folclorul şi superficialitatea, sentimentul de superioritate fin disimulat cu analiza grosieră, moralismul cu lipsa de concentrare, precum şi vechea neîncredere faţă de italieni cu afişarea unei dezinvolturi aristocratice.

Aceştia nu explică totuşi niciodată faptul că Berlusconi este la putere, cu siguranta şi în ciuda conflictului de interese, datorită imensei sale puteri mediatice, dar de asemenea, şi mai presus de toate, deoarece acesta garantează şi reprezintă interesele concrete şi reale ale diverselor straturi ale populaţiei italiene, fără a uita că nu există o alternativă politică capabilă să propună o idee diferită şi mult mai convingătoare a Italiei.

"Cine vorbeşte rău de Berlusconi, vorbeşte Italia de rău"

Această situaţie favorizează uniunea între anti-italienismul comentatorilor străini şi elitismul unei părţi a intelectualităţii italiene care îşi iubeşte ţara dar o şi reneagă deoarece aceasta nu este aşa cum aceştia ar vrea-o. Aceasta din urmă nu iubeşte italienii decât dacă aceştia din urmă sunt puţin numeroşi, dacă reprezintă o minoritate rafinată, dacă au o voce puternică şi informată, şi se mişcă în ritmul unui celebru cântec al umoristului Giorgio Gaber : " Nu mă simt italian dar din fericire, ori din nefericire, sunt", oscilând între oportunism nostalgic şi un nu ştiu ce cultivat.

Nimeni nu ştie dacă declinul lui Berlusconi a început, dar dacă acest lucru se va întâmpla, acesta va fi cu siguranta urmarea unui proces lent şi plin de capcane, cum o demonstrează silogismul populist pronunţat de Il Cavaliere : "Italia este cu mine, deci cine este împotriva mea este anti – italian; cine vorbeşte rău de Berlusconi, vorbeşte Italia de rău". Sau : "Ziarele străine îşi bat joc de Italia, dar democraţia, bogăţia producţiei ţării şi preşedintele Consiliului formează un întreg : ori iei totul ori nimic".

Un profund sentiment anti-Italian

Dacă privim bine, există un sentiment anti-italian profund – factor cultural de lungă dată – care alimentează anti-berlusconismul presei străine. Preşedintele Consiliului nu face nimic pentru a dezminţi acţiunile sale iar comentatorii străini nici nu aşteaptă mai mult : există cei care pregătesc spectacolul, cei care mânuiesc floreta şi cei care vâneazâ vulpoiul, conform sportului lor naţional. Prada rămâne aceeaşi : Italia. Acest lucru ar putea părea curios, dar un alt element intră în joc : sentimentul de gelozie împotriva unei ţări care, în ciuda a tot, reuşeşte să se salveze.

Dacă urmărim ultimii cincizeci de ani de istorie europeană, observăm că lucruri simple şi inexplicabile s-au produs : Italia este a şaptea putere economică mondială, şi chiar dacă a pierdut un război şi a cunoscut 20 de ani de dictatură, în aceeaşi perioadă de timp, Franţa şi Anglia au asistat la năruirea imperiilor lor seculare, a viselor de glorie dar şi a intenţiilor care alimentau politica lor mondială; fără a mai vorbi de Spania, care şi-a pierdut puterea imperială acum trei secole şi se pare că încă nu a realizat acest lucru în ciuda crash-ului imobiliar.

Ceva le scapă observatorilor străini : există între Italia lui Berlusconi, care acuză o lovitură de stat mediatico – judiciară şi cea a opozanţilor săi, care cer un regim autoritar, cei care formează majoritatea acestei ţări, care sunt indignaţi să îşi vadă naţiunea linşată de opinia publică internaţională, dar în acelaţi timp o majoritate care e sceptică când e vorba de argumentele guvernului. Anti – italienismul nu datează de ieri, iar criza statului – naţiune nu a fost în mod clar însoţită de o atenuare a stereotipurilor etnice transmise de secole, care face să continuăm să fim priviţi cu ostilitate. Există hărţi politice europene, dar şi mentale, psihologice şi antropologice ale căror limite, invizibile dar rigide, au fost trasate pe locuri comune şi există vechi rivalităţi care încă nu sunt şterse.