Alegeți o limbă
Săptămâna trecută Germania a câştigat cel de-Al Doilea Război Mondial. Ups. Am destăinuit ceva aici? Sigur că nu cu arme şi nici nu sunt nemţii de atunci învingătorii. Am câştigat noi, bunii nemţi recenţi, cu miliardele.
Vechea UE nu mai există. Aceea despre care ni s-a povestit la şcoală şi în editoriale. Cea care promitea Cappuccino pentru toţi şi case cu vedere la Mediterana pentru pensionarii germani. Aceea pe care Germania trebuia s-o implice sau s-o îmblânzească sau mai ştiu eu ce… Motivul pentru care Helmut Kohl şi François Mitterrand se ţineau de mână din când în când şi toţi ceilalţi se uitau la ei.
Acum îl avem pe neamţul bun. În orice caz asta spun elveţienii, cu care am vorbit eu. Ei vor să ştie cum se simte, ce gândeşte, ce vrea germanul bun care le plăteşte celorlalţi falimentul lor de stat – grecilor, portughezilor şi în curând poate şi italienilor. “Şi apoi urmează Franţa”, a titrat Le Monde. Cine mai poate atunci să mai vorbească despre un tandem Merkel-Sarkozy?
Europa este dependentă de Germania
Germania a ajuns acolo unde nu trebuia să fie niciodată – iar germanii nici n-au observat acest lucru. Este puţin comparabil cu implicarea în războiul din Afganistan: atâta timp cât n-a fost voie să foloseşti cuvântul război, nemţii nici n-au putut să perceapă războiul. Acum toţi vorbesc despre cifre şi pachete de salvare etc., numai pentru ca să nu vorbească despre ce s-a întâmplat: Europa este dependentă de Germania, doar de Germania. Ministrul de finanţe Wolfgang Schäuble dă imediat un interviu în Financial Times atunci când îşi prezintă planul pentru o politică de taxare centralizată, evident după model german.
Deci o avem pe Angela Merkel “singură acasă” [aluzie la filmul omonim], şi o UE germană despre care se ştie doar că italienii nu mai trebuie să fie italieni. Ce înseamnă asta exact nu este foarte clar - mai ales pentru germani înşişi, care încă habar n-au cine sunt, cum este sufletul lor, dacă au unul sau vor să aibă unul. De aceea pentru a găsi sensul în criză există o carte groasă pe care scrie cu litere aurite: “Sufletul german”, pentru ca să înţelegem ce este atât de german la noi, între prăpastie şi furia la muncă pe de-o parte şi Winnetou, cârnaţi, de cealaltă parte.
Sufletul şi geniul german, doar o carte de noptieră
Cele aproape 600 de pagini reprezintă o transformare a gândirii în “coffee table book” [genul de carte aspectuoasă pe care o ţii pe noptieră pentru a epata invitaţii]. Clişeele sunt eliminate câteodată cu proastă dispoziţie, alteori prin crearea de imagini sugestive. Autorii Thea Dorn şi Richard Wagner se scufundă până la genunchi în perioada romantică, prezentul îl ating doar când şi când. Sufletul german trebuie să se fi pierdut cândva, în secolul al XIX-lea în pădure. Astăzi “se simte însă un dor după acea epocă atât printre beneficiarii de Hartz-IV, cât şi printre hipioţii din 1968”, scriu Dorn şi Wagner.
Dacă priveşti din afară, lucrurile acestea arată cu totul altfel. “Geniul german” se numeşte şi volumul de aproape 1 000 de pagini, mult mai uşor şi mai fantastic, al britanicului Peter Watson, în care acesta îşi exprimă admiraţia faţă de cultura germană, fără să i se facă imediat pielea de găină – el descrie înţelept şi cool cum s-a format prezentul după modelul german. Bumm. Revoluţie, dezvrăjire, universul, sufletul, prezentul gol: Lumea în care trăim este, pe scurt, germană.
Sunt acestea, deci, cărţile de care avem nevoie pentru a amortiza cultural triumful nostru în UE? În interior un suflet ciudat şi în exterior un geniu cuprinzător? Desigur ne ajută dacă nu mai suntem nemţii care se tem, nemţii proşti, nemţii naivi. Pe de altă parte, cine suntem noi în definitiv? Noi suntem tehnocraţii cu Goethe la subsuoară.
