Ce s-a întâmplat totuşi în Europa între căderea guvernelor grec şi italian şi dezastrul stângii spaniole la alegerile din această duminică? O peripeţie în povestea schimbărilor politice obosite să mai alerge în urma crizei financiare? Sau trecerea unui prag în evoluţia acestei crize, producând schimbări ireversibile în instituţii şi modul lor de legitimare? În ciuda necunoscutelor, trebuie luat riscul de a face un bilanţ.

Peripeţiile electorale (ca cea care se va produce poate în Franţa în următoarele şase luni) nu necesită comentarii grandilocvente. Am înţeles că alegătorii aruncă vina pe guverne pentru insecuritatea din ce în mai mare în care trăiesc acum majoritatea cetăţenilor ţărilor noastre şi nu-şi fac prea multe iluzii nici despre succesorii lor (deşi putem modula : după Berlusconi, este de înţeles că Monti, pentru moment, bate orice record de popularitate). Problema cea mai gravă priveşte schimbările instituţionale. Conjuncţia demisiilor sub presiunea pieţelor care fac să urce şi să coboare ratele de dobânzi ale împrumuturilor, a afirmării unui "directorat" franco-german în sânul UE, şi a urcării la conducere a unor "tehnicieni" legaţi de finanţa internaţională, propuşi sau supravegheaţi de FMI, nu poate să nu provoace dezbateri, emoţii, îngrijorări, justificări.

Era dictaturii comisarilor

Una dintre temele cele mai frecvente este cea a "dictaturii comisarilor" care suspendă momentan democraţia, în scopul de a recrea posibilitatea acesteia – un concept definit de Bodin în zorii statului modern şi teoretizat mai târziu de Carl Schmitt. "Comisarii" de astăzi nu pot fi soldaţi sau avocaţi, ci trebuie să fie economişti. Iată ce scrie editorialistul cotidianului Le Figaro în 15 noiembrie: "Domeniul de aplicare şi durata mandatului [ai Di-lor Monti şi Papademos] trebuie să fie suficient de extinse pentru a permite să fie eficiente. Dar ei trebuie, unul ca şi celălalt, să fie supravegheaţi, în scopul de a asigura, în cele mai bune condiţii, revenirea la legitimitatea democratică. Nu trebuie să se poate spună că Europa nu se construieşte decât pe spinarea poporului".

Acestei referinţe eu îi prefer totuşi alta: cea a unei "revoluţii de sus" pe care, sub biciul necesităţii (prăbuşirea anunţată a monedei unice), ar încerca să o facă liderii naţiunilor dominante şi "tehnostructura" de la Bruxelles şi Frankfurt. Ştim că acest concept, inventat de Bismarck, desemnează o schimbare a structurii de "constituţie materială", deci a echilibrelor de putere între societate şi Stat, între economie şi politică, rezultând dintr-o "strategie preventivă" din partea claselor conducătoare. Nu este oare ceea ce este pe cale să se întâmple cu neutralizarea democraţiei parlamentare, cu instituţionalizarea controalelor bugetare şi a fiscalităţii de către UE, cu sacralizarea intereselor bancare în numele ortodoxiei neoliberale? Desigur, aceste modificări stagnează de mult timp, dar nu fuseseră niciodată revendicate în numele unei noi configuraţii a puterii politice. Wolfgang Schäuble nu a greşit deci atunci când a spus că o eventuală alegere a preşedintelui Consiliului European prin sufragiu universal ar fi o "adevărată revoluţie", care ar da noului edificiu un luciu democratic. Dar revoluţia este în curs de desfăşurare, sau cel puţin se schiţează ca atare.

Revoluţia ediciului european este deja în mers

Trebuie să recunoaştem totuşi că tentativa poate eşua. Trei obstacole stau în calea ei, care îşi pot combina efectele pentru a conduce la o criză şi mai rea, şi deci la "sfârşitul" Europei în calitate de proiect colectiv. Primul este faptul că nicio configuraţie instituţională nu poate, prin definiţie, linişti pieţele – numele de cod pentru oprirea speculaţiei – deoarece aceasta se hrăneşte atât din riscurile de faliment cât şi din potenţialul pentru câştiguri pe care aceste riscuri le oferă pe termen scurt. Acesta este principiul proliferării "produselor" derivate şi spread-ului de dobânzi ale împrumuturilor [diferenţa]. Instituţiile de investiţii care alimentează shadow banking-ul [operaţii financiare necontrolate] au nevoie să împingă bugetele naţionale pe marginea prăpastiei, în timp ce băncile au nevoie să poată conta pe state (şi pe contribuabili), în caz de criză de lichidităţi. Dar şi unele şi celelalte constituie un circuit financiar unic. Atâta timp cât "economia datoriei", care reglementează acum societăţile noastre de sus în jos, nu este regândită, nicio "soluţie" nu va fi viabilă. Ori a priori "guvernanţa actuală exclude această regândire", chiar dacă trebuie pentru aceasta să sacrifice orice creştere pe termen nelimitat.

Al doilea obstacol este intensificarea contradicţiilor intra-europene. Nu numai că "Europa cu două viteze" este înscrisă în fapte, ci chiar se va transforma în Europa cu trei sau patru viteze, şi va fi în pericol să se sfâşie în orice moment. Printre ţările care nu fac parte din zona euro, unele (sub-contractori ai industriei germane în Est) vor căuta mai multă integrare, în timp ce altele (în primul rând Marea Britanie), în ciuda dependenţei lor de piaţa unică, vor ajunge să rupă sau să-şi întrerupă temporar apartenenţa. Iar în ceea ce priveşte mecanismul de "sancţiuni" împotriva elevilor slabi ai disciplinei bugetare, ar fi iluzoriu de crezut că nu va afecta decât câteva "periferii". Şi este suficient să constatăm unde a condus deja acesta o Grecie exsanguă, pe muchie de răscoală, ca să imaginăm apoi efectele unei generalizări ale aceleiaşi "reţete" la toată Europa. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, "directoratul", franco-german, deja zdruncinat de dezacordul cu privire la rolul Băncii Centrale, are foarte puţine şanse de a ieşi mai puternic din aceste încercări, în pofida intereselor electorale ale membrilor săi, şi mai ales ale preşedintelui francez.

Cel mai greu obstacol, opinia publică

Dar obstacolul cel mai greu de depăşit va fi de partea opiniei publice. Bine înţeles şantajul cu haosul, ameninţarea unei degradări a notei permanent suspendată, asemeni unei săbii a lui Damocles, poate tetaniza reflexele democratice. Guvernele nu pot amâna indefinit nevoia de a obţine un acord popular pentru modificările tratatelor, oricât de "reduse" ar fi acestea. Şi orice consultare este susceptibilă să se întoarcă împotriva proiectului, aşa cum s-a întâmplat deja în 2004. Crizei strategiei i se va adăuga atunci o criză a reprezentării, şi ea deja destul de avansată.

Nu e de mirare, în aceste condiţii, ca voci critice să se facă auzite. Dar acestea o fac în direcţii opuse. Unele (precum Jürgen Habermas) susţin o "consolidare a integrării europene", dar spun că este viabilă doar dacă ar conţine o triplă "re-democratizare": reabilitarea politicii în detrimentul finanţei, controlul deciziilor centrale de către o reprezentare parlamentară întărită, întoarcerea la obiectivul de solidaritate şi reducerea inegalităţilor între ţările europene. Altele (precum teoreticienii francezi ai de-mondializării) văd în noua guvernare rezultatul supunerii popoarelor "suverane" unei construcţii supranaţionale care poate doar servi neoliberalismului şi strategiei sale de "acumulare prin deposedare". Primele sunt în mod clar prea puţine iar celelalte sunt expuse periculos la fuzionarea cu naţionalismul potenţial xenofob.

Marea întrebare este de a şti cum se va orienta "revolta cetăţenilor", pe care Jean-Pierre Jouyet [Preşedintele Autorităţii pieţelor financiare însărcinate cu reglementarea pieţei financiare de la Paris] nu s-a temut acum câteva zile să o anunţe ca apropiindu-se asemeni unui val împotriva "dictaturii pieţelor", căreia guvernele au ajuns să-i fie instrumente. Se va întoarce oare această revoltă "împotriva instrumentalizării datoriei", care traversează graniţele, sau va desemna "integrarea europeană sub forma ei actuală" ca fiind un leac mai rău decât boala? Va încerca oare, oriunde gestionarea crizei concentrează puterile de drept sau de fapt, să ridice contra-puteri, nu numai constituţionale, dar şi autonome şi, dacă este necesar, insurecţionale? Se va mulţumi oare să ceară reconstituirea vechiului stat naţional şi social, astăzi ros de economia datoriei, sau va căuta alternative socialiste şi internaţionaliste, bazele unei economii a utilului şi a activităţii, la scara mondializării la care Europa este în definitiv doar o provincie? De fapt, putem paria, întinderea şi distribuţia în Europa a inegalităţilor şi a efectelor recesiunii (mai ales a şomajului), vor fi factorii determinanţi pentru ştergerea acestor incertitudini. Dar capacitatea de analiză şi de indignare a "intelectualilor" şi a "militanţilor" sunt cele care vor da – sau nu – mijloacele simbolice.