Sute de atenieni se cuibăresc unii în ceilalţi pentru a lupta împotriva frigului tomnatic, stând la coadă la distribuirea de mâncare gratuită. Eu stau pe loc şi privesc sărăcia un pic mai mult decât se cuvine pentru o persoană bine-crescută. Un bărbat mă interpelează şi-mi face semn să plec.

Suntem numai la câteva aruncături de băţ de "Monodromos", Bienala Internaţională de la Atena. Termenul poate fi tradus aproximativ prin "Fundătură". Expoziţia este presupusă a fi un comentariu asupra crizei din Grecia, dar ies din ea cu sentimentul neliniştitor că operele expuse povestesc la fel de multe despre starea generală a proiectului european.

O expoziţie inutilă

Simbolic, Bienala a fost instalată într-o şcoală abandonată, într-unul dintre cartierele cele mai sărace ale oraşului. Este o clădire impunătoare din anii '30 lăsată în paragină. Vopseaua se descojeşte. Pereţii sunt încă acoperiţi cu graffiti mâzgălite de elevi. Sunetul unei instalaţii care prezintă mulţimi scandând lozinci răsună la etaj şi însoţeşte vizitatorul. Într-un colţ, sculpturi de marmură reprezentând cutii de carton deformate au fost presărate ca şi cum ar fi fost cutii de ambalaj uitate. Într-o altă cameră, un televizor difuzează, unul după altul, extrase din marile victorii sportive greceşti, sub uralele publicului.

Nici artiştii nici comisarul expoziţiei nu sunt plătiţi pentru munca lor. Gestionarea zilnică a Bienalei este realizată de către benevoli. În zadar am căuta sponsori. Finanţarea unui eveniment atât de "inutil" ar putea fi considerat obscen într-un moment în care Grecia este pe muchie de prăpastie.

Ceea ce părea abstract văzut dintr-o ţară solidă precum Suedia – manifestaţiile împotriva austerităţii în Piaţa Syntagma, mândria grecilor care refuză să mulţumească acestor Moşi Niculae ai Uniunii Europene pentru planul lor de salvare – poate fi înţeleasă mai bine la locul faptei.

...dar care ilustrează cel mai mult sentimentul de urgenţă

Sărăcia urbană şi Monodromul se contopesc iar expoziţia este poate, din toate cele pe care le-am vizitat, cea mai în fază cu vremurile sale şi cea care ilustrează cel mai mult sentimentul de urgenţă. Fără să aibă niciunul dintre numele mari ale artei contemporane şi niciun potenţial comercial, sau poate tocmai din acest motiv. Vizitatorul nu poate decât fi impresionat să vadă un astfel de proiect atingându-şi ţelul într-o vreme în care resursele vieţii culturale greceşti sunt reduse la puţin, sau chiar la nimic. În unele cazuri, salariile profesioniştilor culturii nu au fost plătite din vară. În acelaşi timp, majoritatea subvenţiilor cercetării universitare au fost îngheţate.

Cu toate acestea, chinurile sectorului financiar european nu par să fi pasionat foarte mult intelectualii. Unde erau ei când toată lumea părăsea nava şi Europa era la capătul puterilor?, se întreba recent Thomas Assheuer. Jurnalistul cultural al ziarului Die Zeit denunţa o dezbatere germano-centrică din Germania şi se întreba dacă "Europa" nu era cumva doar un termen corect din punct de vedere politic pe care puţini oameni îl iau în serios.

La Atena, m-am întâlnit cu tot felul de oameni, profesori, studenţi, cântareţi de operă... Profesor de filologie clasică, Dimitrios Karadimas îmi explică faptul că salariile de la Universitate s-au topit, uneori de până la 40%.

Grecia actuală, o scenă dintr-o Antigonă intemporală

El îşi aminteşte de criza din anii '90, pe vremea când îşi pregătea teza de doctorat la Lund [în sudul Suediei], şi remarcă politicos că Grecia nu este singura care să fi avut probleme. El observă că tendinţa actuală în toată Europa este de a arăta cu degetul diferenţele dintre popoare. Iar mândria grecilor faţă de istoria lor agravează situaţia. "Oamenii nu reuşesc să înţeleagă. Ce s-a întâmplat? Noi nu suntem nici măcar în stare să gerăm şi să reglementăm propria noastră ţară. Sper că, măcar acum, oamenii se vor hotărâ în sfârşit să se federalizeze pentru a ieşi din şanţ".

La Atena, mă gândesc la un film grecesc, "Canin", povestea suprarealistă – şi premiată – a doi părinţi care şi-au închis cei doi copii toată viaţa lor pentru a-i proteja de lumea exterioară. Ideea ciudată a unui pericol exterior – pisici mâncătoare de oameni – poate fi interpretată ca o critică a familiei nucleare care trăieşte într-o bulă. Sau poate ca o alegorie a societăţii elene, care a încetat să evolueze şi s-a închis pe sine.

În faţa Parlamentului, manifestanţii unei organizaţii comuniste şi studenţi din toată Grecia au ars un steag european. O nativă din Creta, viitor inginer, îmi povesteşte aproape cu sfidare că se aşteaptă să fie la şomaj după studiile ei, dar că nu are intenţia să fugă în străinătate, ci să rămână şi să lupte. Lângă ea, un măturător adună rămăşiţele fumegânde ale unui steag.

L-am întrebat pe Dimitrios Karadimas, filologul specialist al istoriei literaturii antice, cu ce piesă de teatru grecească ar compara situaţia actuală.

"Cu Antigona, piesa lui Sofocle", răspunde el după o clipă de reflecţie. "Lupta dintre lumea veche şi lumea nouă". Cu studii clasice, el cunoaşte piesa pe de rost. Dar concluzia telenovelei pe care o trăieşte ţara sa în Europa de astăzi este mult mai nesigură – suspansul este total.