Alegeți o limbă
Majoritatea analiştilor prezintă Statele Unite şi China ca fiind căpcăunii de la Durban, ţările egoiste care au venit în Africa de Sud gândindu-se doar la propriul lor interes. Între timp, alte naţiuni mult mai puţin influente încercau să menţină în viaţă Protocolul de la Kyoto cu pretextul de a îmbunătăţi situaţia planetei dar cu intenţia perversă de a continua să obţină profit, precum în ultimii ani, din acest acord special şi complex ce îşi propunea să combată schimbările climatice.
Ţările din Estul Europei, foştii membri ai URSS şi sateliţii săi sunt cei care obţin încă profit punând pe piaţă drepturile lor de emisii de gaze cu efect de seră pentru ca alte ţări, precum Spania, să poată să-şi atinge obiectivele de reducere a acestor emisii. Şi dacă nu le stopează Uniunea Europeană în următoarele luni, îşi vor îndeplini obiectivul.
Când industria comunistă polua planeta
Pentru a reuşi ca, în 1997, o ţară ca Rusia, unul dintre cei mai mari poluatori de pe glob, să semneze textul de la Kyoto, s-a adăugat un punct care să servească drept momeală, un contrapunct valoros care să o facă să vadă cu ochi buni restul compromisurilor: posibilitatea de a vinde unor alte ţări excedentul său de emisii. Protocolul fixa pentru fiecare ţară nişte limite de gaze nocive care puteau fi eliberate în atmosferă, şi, dacă îşi micşora cerinţele, se putea face comerţ cu aceste reziduuri.
Problema este că, Kyoto a folosit drept referinţă emisiile din anul 1990, când industria sovietică, puternic contaminată, murdărea cerul planetei cu toată viteza înainte. În timpul acelui deceniu, toată această putere industrială a murit sau şi-a limitat capacitatea de a face rău atmosferei cu aceste schimburi rare, provocând o prăbuşire falsă a emisiilor sale.
Iată cum astăzi o ţară ca Letonia poate să se laude cu reducerea emisiilor de CO2 cu 478%, un excedent care le aduce venituri importante pe piaţa certificatelor de emisii de dioxid de carbon. Pe următoarele locuri pe lista ţărilor care au redus cel mai mult din emisiile de CO2 se găsesc Estonia (73%), Lituania (71%), Rusia (66%), Finlanda, Belarus, România (cu 64% fiecare) şi Ucraina (60%).
Spania a cumpărat tone de CO2 de la mai multe astfel de ţări în diferite ocazii pentru a încerca să respecte acordurile de reducerile a emisiilor, potrivit angajamentelor luate la Kyoto, tratatul care a venit ca potul cel mare al loteriei, foarte împărţit, după cortina de fier.
Polonia şi-a jucat cărţile
În Durban, Rusia, principala ţară pentru care s-a creat această situaţie specială nu a dorit să se alăture grupului redus care a pariat pe prelungirea tratatului de la Kyoto. Dar problema aerului cald, cum este numită această cantitate imensă de drepturi de emisii pe care o posedă ţările din Est, nu s-a rezolvat.
În principal, din cauza incapacităţii UE, încă o dată, de a cădea de acord. Pe de-o parte, ţările interesate în depăşirea acestor privilegii colaterale care presupun că toată lumea să-şi îndeplinească promisiunile fără să mişte un deget (vânzători şi cumpărători); pe de alta, ţările orientale consideră aceste drepturi de emisii ca pe nişte fonduri speciale de coeziune pentru a-şi reconverti industria.
Şi ca cireaşa de pe tort, Polonia, unul dintre statele cu cele mai mari beneficii datorită acestei pieţe, deţine în acest semestru, şi deci şi în Africa de Sud, preşedinţia rotativă a UE.
Textul prin care ultimii care au aderat la tratatul de la Kyoto, UE, Elveţia, Norvegia, Australia şi Noua Zeelandă sunt de acord să menţină în viaţă tratatul până în 2017 sau 2020 prevede doar o petiţie pentru a se evalua “consecinţele prelungirii” cantităţilor de reducere a emisiei de gaze alocate fiecărei ţări.
“Este clar că este vorba de o problemă importantă pe care Uniunea Europeană trebuie să o tranşeze. În Durban nu a fost posibil să cadă de acord, şi din cauza modului în care Polonia a vrut să-şi joace cărţile”, a explicat purtătorul de cuvânt al Greenpeace în privinţa schimbărilor climatice, Aída Vila, întoarsă recent de la summitul pe probleme de climă din Africa de Sud.
Europa de Est îşi umple buzunarele
Organizaţia sa speră ca această situaţie să se rezolve în timpul următoarei reuniuni a Consiliului European care va avea loc la Bruxelles în luna martie. Două luni mai târziu va expira termenul până la care semnatarii acestui Kyoto 2 trebuie să-şi comunice obiectivele de reducere sau limitare a cantităţii de emisiuni, pentru o a doua perioadă care va intra în vigoare pe 1 ianuarie 2013. “Acestei situaţii ar trebuie să i se pună punct la Bruxelles, dar nu e ceva ce pare a fi uşor”, acceptă Vila.
Din punctul ei de vedere, cel puţin ar trebui să se ia o “opţiune intermediară” care să reducă la maximul acest imens balon plin de viitoare gaze poluante datorită cărora Europa de Est îşi umple buzunarele.
“Obiectivul de la Kyoto nu era să se facă afaceri nici să se stea cu braţele încrucişate cumpărând drepturi de emisii. Se perverteşte adevărata intenţie a protocolului”, se plânge un ecologist. Potrivit calculelor sale, devine atât de ieftină piaţa certificatelor de emisii de carbon încât s-ar putea ajunge la situaţia ca toate ţările din UE să-şi îndeplinească obiectivele din a doua perioadă a Kyoto fără ca nimeni să “nu facă nimic”.
