Lenea

Grecia – Grecii spun că Angela Merkel ar fi de vină. Încremenirea inimii germane ar face praf Europa, afirmă ei. Aşa explică tabloidele greceşti criza şi aşa strigă demonstranţii şi politicienii populişti. Nu datoriile lor sunt problema pentru aceşti greci, ci faptul că alţii le fac observaţie, îi presează şi le dau lecţii. Cu această atitudine, ei se mint atât pe ei înşişi, cât şi Europa.

Tocmai această incredibilă clemenţă faţă de sine deranjează când este vorba despre Atena. Cine-i atacă pe vinovaţii pentru mizeria din prezent? Însuşi societatea greacă înglodată în datorii. Cei care au fost întotdeauna de părere că în Europa sunt destui bani pentru Hellas şi care acum se cramponează de privilegiile lor.

Lucrătorii de la Căile ferate publice, care primeau salarii exorbitante în vremurile de salarizare haotică. Cei care încasau pensii de urmaş. Politicieni care angajau nepoţii şi nepoatele alegătorilor lor. Nepoţi şi nepoate care se angajau cu pile. Desigur, despre asta relatează şi mediile din Atena. Lipseşte însă mânia catartică greacă faţă de aceşti greci.

Populistul atenian vorbeşte dur despre Merkel, dar blând despre responsabilii din propria ţară, pentru că îi place mai mult să atace un bau-bau îndepărtat decât să se judece singur. Această slăbiciune, această incapacitate de autocritică, este adevărata criză a Greciei.

Michael Thumann

Disimularea

Elveţia – Sunt sume mari. Sunt atât de mulţi bani încât ochii politicienilor europeni ar trebui să se mărească de lăcomie. Numai în Elveţia persoane private străine, dintre care majoritatea sunt cetăţeni UE, au depozite de 1560 de miliarde de euro, în Marea Britanie şi pe insulele din Canalul Mânecii sunt 1400 de miliarde de euro, în Luxemburg 440 de miliarde, în Liechtenstein 78 de miliarde.

Toate aceste state ajută la frauda fiscală. Ele absorb avere străină şi trăiesc din dobânzi. Şi ce face Europa? În loc să se indigneze în bloc, capitalele europene tratează acest scandal ca pe o veche tradiţie, ca pe o chestiune diplomatică. Mai multe ţări, printre care şi Germania, doresc să încheie acorduri bilaterale de dublă impozitare cu Elveţia şi Liechtenstein.

Acestea prevăd ca, printr-o "taxă de compensare”, să fie returnate ţărilor de origine o parte din veniturile din taxe. Acest lucru subminează cerinţa Comisiei Europene de a avea un schimb de informaţii automat, pentru a lua urma evazioniştilor – cerinţă pe care şi Luxemburgul o respinge. Acelaşi Luxemburg, care predică în rest cu atâta drag solidaritatea europeană.

Peer Teuwsen

Bigotismul

Germania – Poate să existe o Europă în care unul exportă şi acumulează câştiguri, în timp ce restul consumă şi fac datorii? Germanii sunt mândri de puterea lor de export, care este o dovadă a productivităţii actualei economii. Dar, dacă pe termen lung ţara va continua să vândă constant mai multe mărfuri în străinătate decât importă de acolo, atunci acest lucru va deveni neplăcut pentru toţi cei implicaţi.

Anul acesta, excedentul comercial german cu ţările din UE se ridică la 62 de miliarde de euro. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că mărfurile produse în Germania nu sunt schimbate cu unele din străinătate, ci sunt furnizate pe credit. Sud-europenii se îndatorează deci la nemţi pentru a cumpăra mărfurile acestora. Adică, bogăţia germanilor se bazează pe datoriile celorlalţi. Dar cine se plânge cel mai tare în legătură cu aceste datorii? Exact. Germania.

La un moment dat, datornicii vor fi ameninţaţi de faliment, iar creditorii de deprecierea doleanţelor lor. Germanii au strâns, în anii trecuţi, aproape 1000 de miliarde de euro din exporturi – mare parte din aceşti bani ar dispărea dacă sudul nu mai poate să plătească. De aceea cancelarul german spune acum că toţi trebuie să devină nemţi. Deci ei trebuie să exporte şi ei mai mult decât importă.

Trebuie, deci, să reducă salariile şi să limiteze cosnumul. Dar asta este mai uşor de spus decât de făcut. Pentru că, dacă toţi vor vrea doar să vândă marfă, nu va mai fi nimeni care s-o cumpere. Atunci economia se opreşte. Deci, dacă europenii nu vor să inunde restul lumii cu bunurile lor, ceea ce oricum nu li se va permite, trebuie să se ajungă la un echilibru în uniunea monetară. Italienii trebuie să facă reduceri, iar germanii ar trebui să cheltuiască mai mulţi bani.

Mark Schieritz

Lăcomia

Spania – Nu trebuie să-i goleşti de peşte marea vecinului tău – aşa ar trebui să sune una dintre cele zece porunci pentru Europa. Urmată de: Nu trebuie să-i atârni pe ţăranii tăi de oala cu subvenţii.

Peste un miliard de dolari din bani europeni sunt alocaţi, în perioada 2007-2013, pentru industria pescuitului din Spania, mult mai mult decât pentru oricare altă ţară UE. Pentru că apele Europei sunt suprapescuite, Spania îşi trimite flotele de pescuit ultramoderne pe coastele Senegalului şi Mauritaniei.

Acestea nu mai lasă decât o mică captură pentru pescarii locali şi, în plus, depăşesc cotele de pescuit stabilite. Ar fi necesare măsuri judiciare împotriva companiilor respective, cât şi noi acorduri de pescuit între UE şi ţările africane. Guvernul spaniol s-a opus amândurora până acum, la fel cum s-a opus şi reformelor cuprinzătoare ale subvenţiilor UE pentru agricultură. În jur de 50 de miliarde de euro curg anual din puşculiţa bruxelleză în agricultura europeană.

Majoritatea banilor se duc direct la fermierii din diferite ţări UE, care rămân astfel competitive într-o întrecere care se bazează pe preţuri de dumping. O cantitate considerabilă de produse ieftine de carne, lactate şi legume ajunge între timp pe pieţele africane.

Este bine pentru săraci, spun exportatorii. Dar industria alimentară locală a unor ţări precum Ghana, Camerun sau Coasta de Fildeş se prăbuşeşte. Şi în cazul creşterii preţului la materiile prime agricole, aceste ţări nu-şi mai pot permite să importe lapte praf, resturi de carne de pasăre sau cereale din UE.

Dacă se ajunge astfel la o criză alimentară sau la foamete, Europa este iar la post: UE este cel mai mare donator de bani din lume, cu titlul de ajutoare de urgenţă.

Andrea Böhm