Ideea de a crea o editură a răsărit din mintea Zdenei Salivarová-Škvorecká. Înainte de a pleca, în 1969, ea a cunoscut succesul literar prin publicarea la Praga a cărţii sale de poveşti "Pánská jízda" [Călătoria domnilor] şi a tradus câteva cărţi din franceză. A jucat de asemenea în filmele "O slavnosti a hostech" [Petrecerea şi invitaţii] de Jan Němec, şi "Farářův konec" ["Sfârşitul unui preot de la sat"], de Evald Schorm, două opere majore ale Noului val cinematografic. A urcat pe scena teatrului Paravan în calitate de cântăreaţă şi începuse să studieze dramaturgia la FAMU [Şcoala de cinema] de la Praga. De pe o zi pe alta s-a trezit la Toronto, unde soţul său, Josef Škvorecký, avea ocazia de a preda la universitate. Cum procesul de "consolidare" [sau "normalizare": "reîntoarcerea la norma comunistă" după înăbuşirea Primăverei de la Praga în august 1968] a regimului cehoslovac a început să-şi dezvăluie pe deplin adevăratul chip inumam, şi-au dat seama că nu mai puteau să se întoarcă acasă.

"Tankový prapor", cartea la originea editurii

"Tankový prapor" [Escadronul blindat] a fost prima carte pe care au publicat-o, în noiembrie 1971. După cum arăta şi subtitlul, această "cronică a perioadei cultelor" [venerarea zeilor marxişti-leninişti] fusese scrisă în 1995 de către Josef Škvorecký, bazându-se pe experienţa trăită în armată. Bineînţeles, nu fusese deloc vorba ca această carte să fie publicată la vremea respectivă. De abia în anii 1960, revista "Plamen" a publicat un extras din manuscris. Acesta a provocat un scandal. În aprilie 1968, Josef Škvorecký a semnat un contract de editare cu "Československý spisovatel" [Scriitorul cehoslovac], editura de stat. Dar în noiembrie 1970, a primit o scrisoare din partea noului director, poetul Ivan Skála, prin care i se semnala că editura a introdus în regulament nişte "modificări de ordin politic şi cultural", şi ca urmare cartea sa nu mai putea fi publicată.

În mod paradoxal, această decizie a conferit o oarecare publicitate editurii din exil care tocmai se înfiinţase. Reputaţia lui "Tankový prapor", o carte interzisă şi de scandal, a atras atenţia numeroşilor cititori potenţiali care au emigrat în Occident după ocupaţia din august 1968. După cum a declarat ulterior Zdena Škvorecká, "Tankový prapor" a făcut ca editura Sixty-Eight Publishers să existe cu adevărat.

În prima fază, editura a fost finanţată în întregime de către soţii Škvorecký. Lucrau benevol şi Josef Škvorecký şi-a investit în societate o parte din salariul său de profesor de universitate. El edita marea majoritate a cărţilor. Soţia lui se ocupa cu crearea machetei cărţilor, cu ambalarea lor, cu expedierea prin poştă şi cu prelucrarea comenzilor. Soţii Škvorecký reinvesteau toţi banii pe care îi câştigau din vânzarea cărţilor în editura lor. În timp, au ajuns să aibă aproape 2 000 de abonaţi permanenţi şi 1 000 de abonaţi ocazionali, care beneficiau de reduceri bazate pe numărul de cărţi comandate şi pe rapiditatea plăţii.

Sixty-Eight Publishers, clandestinitatea ca mod de existenţă

Cărţile destinate Cehoslovaciei şi ţărilor care se aflau în spatele Cortinei de fier erau distribuite gratuit. Formatul era unic: cărţi de buzunar 17,5 x 10,5 cm. În total, Sixty-Eight Publishers a publicat 224 de cărţi, cu un tiraj mediu de 1 500 – 2 000 de exemplare pentru proză şi 500 – 1 000 de exemplare pentru poezie. În afara cărţilor semnate chiar de către editori, Sixty-Eight Publishers a permis şi altor scriitori cehi din exil să fie publicaţi: Egon Hostovský, Jiří Gruša, Milan Kundera, Arnošt Lustig, Ferdinand Peroutka sau Viktor Fischl.

În 1974, Sixty-Eight a început să editeze operele contemporane ale autorilor care trăiau în Cehoslovacia. Primul publicat a fost "Štěpení", romanul lui Karel Pecka. În catalogul anului 1978, soţii Škvorecký au anunţat că pentru a-şi susţine compatrioţii scriitori aflaţi în vechea lor patrie – atât de puternic afectaţi de interzicerile legate de normalizare – vor începe să publice texte ale editurii clandestine Petlice, al cărui părinte spiritual era Ludvík Vaculík. Printre scriitorii care au fost publicaţi astfel figurează îndeosebi Ludvík Vaculík, Jan Skácel, Ivan Klíma, Egon Bondy, Václav Havel, Bohumil Hrabal, Lenka Procházková, precum şi Jan Trefulka.

Diverse stratageme erau folosite pentru a introduce cărţi în ţară în mod clandestin, trecând prin Cortina de fier. Cei care erau autorizaţi să călătorească în Occident le aduceau camuflate şi ascunse în bagajele lor. Unii, de exemplu, le ascundeau sub coperta unor romane poliţiste, alţii în pachetele cu detergent. Aceste cărţi puteau fi cumpărate în Canada, dar şi în Statele Unite, în Europa şi în Australia. Pachete de cărţi ajungeau de asemenea în Cehoslovacia prin valiză diplomatică. Citirea şi deţinerea acestor cărţi era pedepsită de lege, dar acest lucru nu a împiedicat oamenii să facă schimburi între ei şi să le copieze. Oricine şi-a putut procura, la vremea aceea, cărţile soţilor Škvorecký îşi aduce aminte şi astăzi de la cine le-a primit, cât timp a avut pentru a le citi, ce carte a copiat sau ce carte i-a fost confiscată în urma unei percheziţii făcute de către StB [Securitatea cehoslovacă].

Milan Kundera: "un refugiu pentru literatura contemporană cehă"

"Îmi aduc aminte şi astăzi de atingerea propriu-zisă a acestor cărţi, de felul în care alunecau atât de bine în buzunar şi de paginile acelea care cădeau pe ici pe colo cu ocazia maratoanelor nocturne de lectură frenetică", îşi aminteşte scriitorul Jáchym Topol. Bazându-se pe sprijinul colaboratorilor serviciilor de informaţii şi pe interogatoriile persoanelor care i-au întâlnit pe soţii Škvorecký în Occident, Securitatea încerca să obţină informaţii despre activităţile editurii şi despre modalităţile prin care ajungeau cărţile în Cehoslovacia. O parte din dosare au fost distruse. Deci, din păcate, nu este posibil să aflăm cu precizie tot ceea ce ştiau serviciile comuniste de informaţii despre modul de funcţionare al editurii din Toronto şi nici ce acţiuni au întreprins împotriva acesteia. În orice caz, Sixty-Eight Publishers era considerată de către regimul comunist drept unul din duşmanii săi cei mai periculoşi din cercul exilaţilor cehoslovaci de după august 1968.

În mai 1989, Milan Kundera a scris, referindu-se la Sixty-Eight Publishers: “În minusculul sediul al editurii lor, format din două sau trei camere, practic toată literatura cehă contemporană, cea scrisă în ţară precum şi cea din exil, şi-a găsit un refugiu. Şi pentru că aceste două persoane, care au făcut ceea ce trebuiau să facă la momentul potrivit, sunt de asemenea şi excelenţi autori de romane, editura lor beneficiază de o autoritate morală şi estetică de care cred că nicio editură cehă nu a beneficiat vreodată. Şi-au sacrificat o parte din propria lor operă pentru a putea să facă să existe cea a compatrioţilor lor scriitori."