2011 va fi fost anul în care, pentru prima oară, UE va fi privit în abis şi va fi rostit cuvintele de nerostit. După zece ani de introspecţie şi divizări, UE abia începea să prindă din urmă timpul pierdut, şi să înainteze spre ţelul de a reuşi, în sfârşit, să aibă influenţă în lume. Şi exact în acel moment, spre surprinderea tuturor – în Europa ca şi în străinătate – o criză economică şi financiară mondială a lovit-o din plin şi i-a destabilizat cea mai mare izbândă : uniunea monetară. "Dacă euro dispare, Europa dispare", a prevenit cancelarul german Angela Merkel în faţa membrilor partidului său întruniţi la Leipzig, în noiembrie 2011, atunci când ea a descris situaţia ca fiind "cea mai dificilă de la Al Doilea Război Mondial încoace". Şi avea dreptate: consecinţele unei dezmembrări ale zonei euro ar fi atât de profunde încât nu s-ar mărgini la probleme monetare, ci ar lovi din greu piaţa internă şi principalele politici comune, inclusiv politica externă, nimicind astfel mai multe decenii dintr-o construcţie europeană laborioasă.

"Criza scaunului gol" în timpul anilor 1960, "Euro-scleroza" din anii '70, începutul declinului economic şi tehnologic faţă de Statele Unite şi Japonia în anii '80, revenirea lagărelor de concentrare şi purificării etnice în anii '90, eşecul referendumurilor constituţionale din Franţa şi Olanda la începutul anilor 2000: UE nu se află la prima ei criză, dar niciuna dintre cele precedente nu i-a ameninţat existenţa în sensul propriu al cuvântului.

Prea puţin şi prea târziu

Care au fost până în prezent efectele crizei monedei euro? Daunele în materie de locuri de muncă şi de creştere economică sunt cele mai vizibile şi mai imediate, şi au creat o generalizare a neîncrederii cu privire la viitorul statului bunăstării. Din cauza crizei, societăţile noastre au început de asemenea să se îndoiască de sistemele lor democratice, deoarece simt bine că nu pot controla forţele pieţei cu care se află în conflict. Este prea devreme pentru a şti care vor fi consecinţele psihologice ale crizei, dar istoria arată că societăţile care se tem şi nu au încredere în ele-însele tind să se retragă în sine, să se ferească de vecinii lor, să lase loc liber populismului şi să sacrifice libertatea pe altarul securităţii.

Criza a revelat de asemenea multe slăbiciuni. Presupusă a fi tot atât de solidă precum edificiile impunătoare care pot fi văzute pe bancnotele euro, dar care (a fost oare un semn prevestitor?) nu există în realitate, uniunea monetară s-a dovedit incapabilă să gereze vijelia, ca şi cum nu ar fi fost concepută să funcţioneze decât pe vreme senină. În sfârşit, firul identitar aproape invizibil dar vital de care se ţine Europa a suferit în egală măsură: solidaritatea şi proiectul comun, bazate pe o viziune împărtăşită a trecutului şi viitorului laolaltă, au fost puse la grea încercare. Se poate chiar spune că au fost înlocuite de cele mai rele prejudecăţi şi stereotipuri culturale, pe care le credeam demult îngropate, între Nord şi Sud, Est şi Vest, catolici şi protestanţi. Gestionarea crizei ar putea avea o lozincă: "Prea puţin, prea târziu". Aproape tot anul, moneda euro a fost pe marginea prăpastiei şi europenii pe pragul infarctului.

BCE a salvat Uniunea, dar doar pentru moment

Din punct de vedere instituţional, UE este de asemenea foarte slăbită, acum că Germania şi Franţa au optat, fără menajamente sau complexe, pentru un mod de funcţionare interguvernamental, şi au împins deoparte instituţiile europene (mai ales Comisia şi Parlamentul), precum şi metoda aşa-zisă "comunitară", care până acum s-a dovedit a fi singura modalitate de a asigura un echilibru între mari şi mici, bogaţi şi săraci, Nord şi Sud.

In extremis, atunci când anul se apropia de sfârşit, Banca Centrală Europeană a evitat ca economia europeană să se prăbuşească inundând piaţa bancară cu lichidităţi. Ea a dat astfel dreptate tuturor celora care afirmau că presiunile asupra datoriei suverane nu erau cauza, ci consecinţa unei crize financiare care, din cauza greşelilor în concepţia şi funcţionarea zonei euro, a sfârşit prin a răpune întreaga UE. Decizia BCE a salvat Uniunea, cel puţin pentru moment, dar nu a rezolvat problemele de fond, care nu au dispărut şi care vor trebui înfruntate în 2012.

Berlin trebuie să lipească cioburile

Este vorba de pildă despre incapacitatea de a separa moneda euro de UE, astfel încât eşecul unuia să nu provoace prăbuşirea celuilalt. Deci, atunci când, anul acesta, grecii şi britanicii vor reveni la masa negocierilor, UE se va confrunta cu aceeaşi dilemă ca în 2011: ieşirea grecilor din zona euro, a cărei consecinţe ar fi teribile, sau o ruptură ireversibilă cu Marea Britanie, care ar pune în pericol unitatea pieţei interne şi ar slăbi poziţia UE în lume.

Viitorul Europei totuşi nu se va decide în periferie, în Grecia sau în Marea Britanie, ci, logic, în centrul său. Guvernul german persistă să analizeze criza într-un fel care îi împiedică rezoluţia, întrucât, după cum am văzut, criza impune o schimbare a normelor zonei euro şi mai ales o împuternicire a BCE cu un nou mandat şi cu posibilitatea de a emite euroobligaţiuni. La Berlin, Angela Merkel a trebuit să se lege cu bună ştiinţă nu de unul, ci de doi piloni: o opinie publică foarte reticentă faţă de uniunea monetară şi o Curte Constituţională ostilă proiectului de integrare europeană. Această opinie publică şi juridică de care cancelarul încearcă să se protejeze nu este totuşi la originea deciziilor ei: dimpotrivă, ea şi partidul ei au zămislit-o şi i-au convins pe germani, în ciuda realităţii, că moneda euro este doar o afacere proastă pentru ţară şi chiar, după spusele Curţii sale Constituţionale, o ameninţare pentru democraţia germană.

Astfel, acum că BCE şi-a schimbat părerea şi a decis să salveze sistemul financiar, toate privirile se vor întoarce spre Germania pentru a afla dacă Berlinul are intenţia să încerce să conducă Europa pe baza îndoielilor, reticenţelor şi temerilor sale, sau bazându-se pe o viziune constructivă şi pe termen lung a continentului. Orice-ar spune calendarul maya, la Berlin se vor înfăptui sau dezminţi profeţiile Casandrei.