Relativ vorbind, Uniunea Europeană (UE) începe să semene în multe privinţe cu Iugoslavia lui Tito. Iar motivele de a compara incomparabilul nu lipsesc în aceste zile. Să luăm un exemplu: în timp ce UE se forţează să întărească controlul centrului asupra periferiei, derivele naţionaliste şi incompatibilităţile sporite între statele membre sunt pe cale să-i pună în pericol temeliile. Am cunoscut această situaţie în timpul Epocii de Aur a Iugoslaviei (1981-1986), la vremea în care ea a fost la doi paşi să adere la Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Şi această paralelă nu este singura. Berlin şi Paris, precum odinioară Belgrad şi Zagreb, acţionează în calitate de piloni ai Uniunii, în ciuda diferenţelor dintre ele. De altfel, creşte zâzania între ţările responsabile din punct de vedere financiar şi ţările cheltuitoare, precum şi între ţările mai dezvoltate sau mai puţin dezvoltate ale UE. Toate acestea seamănă puternic cu procesele care au dus la destrămarea Iugoslaviei.

Conceptul unei Europe cu două (sau mai multe) viteze amintesc de ideea de transformare a federaţiei iugoslave într-o "confederaţie asimetrică", precum formula de "unitate şi fraternitate între popoarele iugoslave" reaminteşte poziţia apărată astăzi de către Bruxelles, anume că interesul comun trebuie să prevaleze asupra duşmăniilor şi diferenţelor.

Putem stabili de asemenea o paralelă cu privire la deficitul democratic: în fosta Iugoslavie, din cauza sistemului de partid unic, liderii nu erau aleşi prin sufragiu universal, ca şi funcţionarii care conduc astăzi UE – şi asta în ciuda faptului că UE este formată din ţări cu sistem politic pluripartid. În ambele cazuri, teama de o preponderenţă a ţărilor cele mai populate a împiedicat introducerea principiului "un cetăţean, un vot".

Evitarea unui conflict similar celui din Balcani, o prioritate pentru UE

Trebuie să reamintim de asemenea că, în ciuda tuturor intereselor divergente, UE şi Iugoslavia au fost construite pe baza unor idealuri pe care nimeni nu le poate contesta : cooperarea este mai importantă decât confruntarea, prietenia poate înfrânge ura, iertarea este esenţială pentru progresul comun, amestecul de culturi – deşi contestat de teoria "ciocnirii civilizaţiilor" – este inevitabil.

Dar ambele sisteme au cunoscut unele vicisitudini din motive similare. Recurgerea la principiul de unanimitate şi consens a dus la o criză în luarea deciziilor şi a afectat eficacitatea UE, precum odinioară s-a întâmplat şi în fosta Iugoslavie. Nici una, nici cealaltă nu au reuşit să găsească un compromis bun între centru şi periferie, naţionalism şi internaţionalism, între politica internă şi cea comună, între îndatorare şi creştere.

Prăbuşirea Iugoslaviei se datorează mult dezechilibrelor sale. Astăzi, UE încearcă să evite scenariul Balcani. Departe de mine ideea că UE ar putea cunoaşte aceeaşi soartă ca Iugoslavia, întrucât războiul este inimaginabil în Europa. Dar acesta nu este singurul motiv. Chiar şi cei care doresc un eşec al proiectului european aspiră la câştigurile acestuia, ca de exemplu acest echilibru între forţele pieţei şi contractul social nemaivăzut până acum. Şi, în sfârşit, şi noi, în Serbia, aspirăm să aderăm la UE, în ciuda procesului lent.