Aproximativ 100 000 de persoane se adunaseră, marţi seara, în faţa Teatrului Operei din Budapesta, în apropierea celor mai elegante clădiri şi bulevarde din capitala Ungariei, protestând faţă de noua Constituţie propusă de Guvernul premierului Viktor Orbán şi votată doar de forţele de centru-dreapta.

Erau foarte mulţi manifestanţi, mult mai mulţi decât de obicei, într-o societate civilă grav afectată de criza economică; dar, la fel ca personajele resemnate ale romanului lui Molnar Ferenc “A Pál utcai fiúk” (“Băieţii din strada Pal”, tradusă în limba română în 1960 şi publicată de Editura Tineretului), luptau pentru o cauză deja pierdută. În interiorul Teatrului Operei, membrii Guvernului celebrau cu mândrie arhitectura noului stat, dur criticată de comunitatea internaţională.

Noua Constituţie prevede ca Banca Centrală să fie subordonată puterii politice (un principiu ciudat în acest moment de turbulenţe financiare), la fel şi Curtea Constituţională şi instituţiile media (mulţi jurnalişti de opoziţie fiind deja concediaţi în virtutea controversatei legi a presei); în plus, liderii actualului Partid Socialist (de opoziţie) riscă să fie judecaţi în mod retrospectiv pentru “crime comuniste” comise înainte de 1989. Noua Constituţie conţine multe alte măsuri, de la situaţia etnicilor maghiari din afara Ungariei, la căsătoriile heterosexuale.

Rezultatul este un stat cu reguli ce tind spre autoritarism, un stat antimodern, situaţie care stârneşte îngrijorarea Uniunii Europene, a preşedintelui american Barack Obama şi a Fondului Monetar Internaţional, care a suspendat negocierile pentru un amplu împrumut solicitat de Ungaria.

Premierul Viktor Orbán, iniţial liberal dar contaminat în scurt timp de populism, împreună cu formaţiunea de extremă-dreapta Jobbik au organizat spectacolul unui suflet reacţionar care ironizează Occidentul.

Cine a citit romanele lui Sándor Márai (1900-1989) sau ale lui Gyula Krúdy (1978-1933) probabil că recunoaşte cu stupoare, în realitate, atmosfera descrisă de aceştia. Dar aici este cheia pentru înţelegerea accentelor fasciste ale noii Ungarii.

Temeri şi orgolii

Sandor Márai descria splendida bughezie a marii capitale imperiale Budapesta – deloc întâmplător capodopera sa este “Egy polgar vallomasai” (tradusă în limba română sub titlul “Confesiunile unui burghez”, Editura Humanitas). Strălucire intelectuală, toleranţă, acel spirit civic al bunelor maniere studiat de Norbert Elias, iubirea de patrie îmbinată cu un natural şi fenomenal cosmopolitism.

Situaţia actuală era de neconceput pentru cei născuţi în familii unde erau mari biblioteci, unde se vorbeau fluent trei-patru limbi. Burghezia a fost motorul Europei moderne, inclusiv în Ungaria. Dar cu o problemă: de-a lungul Dunării, burghezia a apărut târziu, după secole de războaie şi dominaţie străină. Şi, în pofida splendorii “Epocii frumoase”, era foarte fragilă.

Când scria Sandor Márai, acea lume burgheză deja nu mai exista, fiind îngropată sub ruinele provocate de Primul Război Mondial. O lume terorizată de o scurtă şi sângeroasă revoluţie bolşevică, apoi paralizată de fascismul lui Miklos Horthy (1920-1944), care totuşi iubea simbolurile, ordinea, emblemele, naţionaliste şi feudale. În cei peste 40 de ani de democraţie populară, din 1948 încoace, în mod natural, eutanasierea burgheziei a continuat.

Economia de piaţă introdusă de pe o zi pe alta în 1989 a redat oxigenul clasei mijlocii. Dar nu a fost suficient. Forintul slab aproape că a stins visurile de bunăstare, de renaştere, de prosperitate la nivel occidental, permiţând apariţia temerilor şi orgoliilor într-o Ungarie care a trăit secole întregi între Europa Occidentală şi cea de Est.

Visul unei Mari Ungarii

Valorile democraţiei, pluralismului, dialogului, diversităţii par inutile şi sunt marginalizate în viaţa cotidiană în care este dificil să plăteşti facturile. În acest context, revine tentaţia de a ceda, de a găsi pretextul Ungariei Mari, chiar şi într-o formă denaturată de paranoia, cu gândul la ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei, de la războaiele cu turcii, la invazia sovietică, la Tratatul de pace de la Trianon, dorit de Franţa, şi care, punând capăt Marelui Război, a smuls două-treimi din teritoriul ţării.

În perioadele dificile, din cauza acestui vechi microb, Ungaria, în loc să simtă apartenenţa la continentul european, se remarcă printr-o vehementă alteritate sinucigaşă, coroborată cu acea dulce limbă altaică, pe care nimeni din Europa nu o înţelege.

Atunci când Viktor Orban a sfidat comunitatea internaţională cu noua Constituţie – “Nu are nimeni dreptul să critice acţiunile noastre” –, vorbea şi în acest spirit. Reformele, modernizarea, pieţele financiare – toate pot aştepta. Mai bine să credem în vagi mituri puritane, în sacralitatea pământului ungar (care poate fi cumparat cu patru forinţi de străinii exponenţi ai globalizării) sau în lideri autoritarişti.

Clasa mijlocie a fost strivită încă o dată de stat şi de inflaţie. Încă o dată apare tentaţia, nu de a învinge adversarii politici, ci de a-i desfiinţa, a-i târî în justiţie şi a-i reduce la tăcere. Dar, pentru a nu-i pierde încă o dată pe fraţii ungari din familia europeană, trebuie să înţelegem de ce s-au îmbolnăvit.