Cinema: “Play”, filmul care busculează clişee

O scenă din "Play", de Ruben Östlund.
O scenă din "Play", de Ruben Östlund.
10 ianuarie 2012 – Aftonbladet (Stockholm)

Rasist sau nu? Ultimul film al lui Ruben Östlund a suscitat o polemică aprigă în Suedia. Întrucât protagoniştii săi, negri săraci şi albi din clasa de mijloc, se joacă cu prejudecăţile publicului pentru a le pune mai bine la încercare.

Înainte de a merge să văd filmul "Play", citisem un anumit număr de comentarii care îmi dăduseră impresia că Ruben Östlund încerca să lanseze o dezbatere asupra rasismului în loc de a vedea dacă acesta apare de la sine sau nu. Găseam că exista o dorinţă, care mă enerva, de a crea evenimentul. După ce am văzut filmul, părerea mea este că această dezbatere nu are nici măcar motive de a fi. Play este, desigur, un film antirasist. Dar acum înţeleg de ce Ruben Östlund a preferat să creeze situaţii. Dezbaterea asupra rasismului era jucată din start.

"Play" spune povestea unui grup de adolescenţi din clasele defavorizate care folosesc prejudecăţile împotriva lor (ei sunt negri) pentru a extorca bani de la nişte copii de părinţi înstăriţi, rătăciţi în marele oraş. Tâlharii se joacă cu prejudecăţile victimelor lor şi regizorul cu cele ale publicului, aşa că este greu de ştiut cu cine trebuie să ţii.

La începutul filmului, eram de partea tineretului din suburbii – mediu din care eu-însumi sunt originar – dar m-am calmat atunci când l-au atacat pe unul de-al lor. Şi apoi a început să-mi fie milă de aceşti copii fragili de familie bună şi mi-am ţinut răsuflarea pentru ei, până la scena în care un tată din clasa de mijloc îşi permite să molesteze agresorul fiului său explicându-i că o face pentru el.

Pentru mine, acest tată nu este diferit de cei care lansau petiţii pentru a cere excluderea lui Zlatan [Ibrahimović] din Malmö FF, un incident asupra căruia jucătorul de fotbal revine de mai multe ori în autobiografia lui [jucătorul, născut în Suedia din părinţi iugoslavi, este unul dintre cei mai buni jucători din echipa naţională]. În decursul acestei scene mi-am pierdut controlul de sine şi am cedat unei uri iraţionale faţă de această clasă, ură bazată pe prejudecăţile mele deja existente. În acel moment m-am oprit din "joc" [traducere a cuvântului Play].

Un film magistral, în care prejudecăţile se transformă în joc

Şi întocmai din acest punct de vedere "Play" este un film magistral. Toate prejudecăţile noastre apar în el şi există un moment – care intervine mai devreme sau mai târziu în funcţie de individ – în care "jocul" obligatoriu se sfârşeşte. Prejudecăţile se află în ochiul spectatorului, iar Ruben Östlund ne lasă libertatea de a alege în ce moment apăsăm pe "stop" sau pe "play".

Pentru mine, Ruben Östlund este steaua care lipsea de mult timp de pe firmamentul cinemaului suedez. Cineva care îşi urmează propria sa cale pe plan artistic vorbind în acelaşi timp de epoca lui. Cineva care îndrăzneşte – în ciuda riscului de a fi taxat de rasism – să descrie o societate crudă, în care suedezi extorcă suedezi.

În opinia mea, filmul vorbeşte în primul rând de clase, un subiect pe care puţini oameni doresc să-l abordeze, spre deosebire de rasism. Toţi adolescenţii vorbesc suedeză şi nu este niciodată vorba despre rasă sau origine etnică, criterii care permit atât de uşor să cataloghezi un grup în funcţie de origine, mai degrabă decât în funcţie de clasa socială: în loc de a vedea suedezi fără un ban şi fără speranţe, vedem negri. Dezbaterea asupra claselor sociale s-a etnicizat, astfel încât, din ce în mai des, inegalităţile sunt analizate prin prisma originii etnice, mai degrabă decât prin cea a clasei sociale.

Avanpremiera suedeză a filmului a avut loc în "Backa teater" în cartierul Hisingen din Göteborg, iar publicul a reflectat marele "melting-pot" [creuzet, termen desemnând o populaţie compusă dintr-un amestec de indivizi de origini foarte variate, utilizat mai ales pentru SUA ] care este Suedia de astăzi. Orice în afară de alb şi trufaş. Filmul a rămas pe afişul teatrului pentru şcolile din Göteborg, ai cărui locuitori sunt originari din 200 de ţări, şi a condus la dezbateri asupra sărăciei, fricii, segregării şi urii.

Ruben Östlund a făcut deci exact ceea ce unii critici îl acuză de a nu fi făcut: de a-şi fi asumat provocările şi de a fi proiectat filmul în faţa unor tineri care nu merseseră niciodată să vadă filme de artă.

Factual or translation error? Tell us.