O pajişte îngustă se întinde pe lângă dealul abrupt. Pământul este negru cu nuanţe de gri şi pare scărmănat. Peste tot pe jos sunt resturi de saci. “Pur şi simplu las cărbunele să alunece pe pantă în jos într-o cadă de plastic", spune Mihai Stoica.

El urcă dealul. La jumătatea drumului un fag uriaş este prăbuşit cu tot cu rădăcini, iar sub el se află o groapă. “Un puţ de cărbune prăbuşit", spune Mihai laconic. El urcă tot mai sus. Locul este foarte bine ascuns. Dacă lui Mihai i s-ar întâmpla ceva aici şi ar fi singur, nimeni nu l-ar găsi.

Mihai se strecoară cu precauţie în deschizătura îngustă. Puţul are o lungime de opt metri şi nu este securizat. Câteodată se aud scrâşnituri. “Muntele este imprevizibil”, spune el.

Cinci persoane care trăiesc cu 50 de euro pe lună

Bărbatul de 30 şi ceva de ani se numeşte în realitate altfel, dar îi e frică să-şi dea numele adevărat, pentru că ceea ce face el aici nu este doar periculos pentru viaţa lui, ci şi strict interzis. Este minerit ilegal, dar Mihai îşi asumă acest risc pentru ca el şi familia lui să nu fie nevoiţi să îngheţe iarna.

Mihai a fost miner, dar acum este de multă vreme şomer. Acasă are o soţie şi trei copii – cinci persoane, care trebuie să trăiască din echivalentul a 50 de euro ajutoare sociale şi alocaţii pentru copii pe lună. “Lemnul este foarte scump şi nu avem bani pentru asta, aşa că extrag cărbune. Pentru că altfel nu ne-am putea încălzi. Da, este interzis, dar o fac din nevoie”, spune Stoica.

În vremea lui Ceauşescu, 50.000 de mineri extrăgeau cărbune din minele de pe Valea Jiului. Muncitorii în marea lor majoritate fără calificare veniseră din toată ţara, ademeniţi de salariile ridicate, pentru că Ceauşescu avea nevoie de mult cărbune pentru uriaşele sale combinate metalurgice şi pentru centrale. După prăbuşirea dictatorului, minerii au devenit, iniţial, clientela comuniştilor postdecembrişti. Dar începând din 1997, primele mine au fost închise.

Zona sinistrată cea mai vastă din România

Doi ani mai târziu o revoltă a minerilor a adus România în pragul unei stări de necesitate: mii de ortaci disperaţi au plecat spre Bucureşti pentru a înlătura guvernul. Puterea a scos tancurile în stradă şi România a fost aproape de confruntări sângeroase. Încă o dată minerii au obţinut o păsuire, dar apoi închiderea minelor de cărbune a fost continuată.

Astăzi Valea Jiului este cel mai fierbinte punct social al României. Aproximativ 6 000 de ortaci muncesc încă în cele şapte mine de cărbune. Până în 2018, statul vrea să le închidă şi pe acestea. Programe sociale pe termen lung nu au existat şi nu există. Dar minerii concediaţi şi familiile lor nu se mai revoltă astăzi, ci dormitează în ghetourile urbane în care locuiesc și aproape nimeni n-a găsit de lucru în localitate.

O situaţie tragică şi, în acelaşi timp, absurdă, dacă iei în calcul posibilităţile pe care România le-ar avea pentru combaterea sărăciei: din fondurile UE ţara are la dispoziţie multe miliarde de euro, chiar pentru dezvoltare regională şi creştere economică. Dar România nu prea foloseşte banii – dintre toate ţările est-europene din UE, ea este lanterna roşie în privinţa proiectelor pentru atragerea fondurilor europene. Data limită de absorbţie este 2015, după care banii vor fi redirecţionaţi.

Mihai este originar dintr-un sat din sudul României, unde s-a născut într-o familie de ţărani cu nouă copii. În 1992, s-a mutat în Valea Jiului, în orăşelul Uricani, la numai 18 ani. A început să lucreze în mina locală, iar în 1997 s-a intoxicat cu monoxid de carbon şi abia a supravieţuit accidentului. Soţia lui l-a presat să-şi dea demisia. Guvernul tocmai începuse să închidă minele din Valea Jiului şi plătea “despăgubiri” relativ mărinimoase. Stoica a demisionat. “Au promis că vor crea locuri de muncă, în fabrici de mobilă şi în turism. Totul urma să fie îmbunătăţit", îşi aminteşte el.

O rată a şomajului de 70%

Din banii primiţi de la stat, familia Stoica şi-a plătit datoriile la compania de electricitate şi au cumpărat un nou frigider. Mihai n-a găsit o slujbă pe termen lung, iar familia şi-a ţinut-o pe linia de plutire cu locuri de muncă sezoniere. În mina de cărbune Uricani mai lucrează astăzi doar 830 de oameni, iar şomajul în orăşel se ridică la 70%. “Am crezut în toate promisiunile de atunci, dar astăzi îmi pare rău că mi-am dat demisia”.

Familia Stoica locuieşte într-unul dintre blocurile dezafectate din anii ‘50 din Uricani. Blocul arată ca şi cum familia ar fi adăpostită aici doar temporar. Există doar un pat, scaune, o masă, un televizor, iar pereţii sunt goi, fără tablouri.

Dna Ioana Stoica stă în faţa aragazului și face cartofi prăjiţi, masa de prânz din această zi. “Mulţi numesc Valea Jiului Valea Plângerii, dar nu putem alege locul unde trăim. În definitiv am vrea să le oferim copiilor noștri o educaţie bună, dar nu putem să ne gândim mai departe de ziua de mâine”, spune ea.

A început să plouă. Este răcoare în locuinţă. Mihai Stoica se duce în pivniţă pentru a lua cărbune cu care să încălzească. Sus, în sobă licăreşte curând un foc de cărbuni. Mihai Stoica se uită la foc. El vrea să încerce să găsească de lucru în Spania, în agricultură, dar nu ştie cum să facă rost de banii pentru drum. “Sunt timpuri grele. Securitatea socială a oamenilor nu mai contează deloc. S-a promis atât de mult şi nu s-a făcut nimic. Ne simţim înşelaţi”.