Iată că începe din nou. Irlanda s-a dus. Scoţia-i pe drum. Urmează Ţara Galilor, şi apoi ce? Cornwall? Insula Wight? Cine ştie ce inepţie mai poate aduce Confederaţiei britanice proasta politică a Londrei! Ultima dispută despre "independenţa" Scoţiei este doar teatru. Problema reală este "Devo max" (descentralizare maximă). Londra urăşte ideea. Scoţia o doreşte.

De săptămâna trecută constituţionaliştii au fost smulşi din pânzele lor păianjen pentru elabora legi şi documente. Acest lucru este inutil. Atunci când provincii dizidente sunt pornite pe separatism, a căuta nod în papură în legea referendumului nu îi va opri. Să ne amintim de Bosnia, Slovacia, Kosovo, Macedonia – fiecare diferită, dar pornind din aceeaşi sursă. Marea Britanie a plecat la război pentru a destrăma uniunea iugoslavă. Mulţi britanici tânjesc după destrămarea celei europene. De ce atunci se luptă să menţină Marea Britanie atunci când în mod vădit începe să se fărâmiţeze?

George III: "tendinţe rebele în coloniile mele..."

Cu cât mai mult ia în derâdere Londra aspiraţiile popoarelor ne-engleze din Insulele Britanice, cu atât mai puternic aceste aspiraţii vor creşte. Irlanda a părăsit uniunea din exasperare faţă de proasta guvernare a Londrei, în 1922. Abia anul trecut irlandezii au putut tolera o vizită de o zi a Reginei. Rezistenţa l-a costat majoritatea în 1979 pe primul ministru Laburist James Callaghan şi a decimat sprijinul Laburiştilor în Ţara Galilor. Impunerea unei capitaţii, o taxă pe cap de locuitor (poll tax) asupra scoţienilor în 1989 a contribuit la căderea lui Margaret Thatcher şi aproape a nimicit conservatorismul scoţian. Astăzi, David Cameron se exprimă despre Scoţia ca George III despre America, "uimit de tendinţele rebele care din nefericire există în unele dintre coloniile mele".

Dar şi mai uluitoare este aversiunea lui Cameron faţă de Devo max, singura măsură care ar putea atenua centralizarea extremă a Marii Britanii. În timp ce detaliile rămân să fie discutate, conceptul este simplu, anume că scoţienii ar trebui să-şi ridice şi să-şi cheltuiască propriile impozite şi să pună capăt relaţiei lor fiscale (sau în orice caz al unei părţi importante din aceasta) cu Londra. Monarhi, soldaţi, steaguri, graniţe, paşapoarte nu sunt în discuţie. Devoluţia s-ar extinde şi la plata pentru infrastructura statului bunăstării. Guvernul Scoţiei – şi în cele din urmă cel al Ţării Galilor şi al Ulster-ului – ar fi direct răspunzătoare electoratului lor pentru politica internă.

Dacă scoţienii doresc acest lucru, iar sondajele sugerează că este cazul, ce mai contează că ar "costa miliarde", aşa cum croncăneşte în mod constant presa britanică? Danemarca supravieţuieşte. Norvegia supravieţuieşte. Între timp, economiile Scoţiei, Ţării Galilor şi a Ulsterului seamănă mai mult cu cea a Greciei, cu deciziile cheltuielilor separate de impozite până la un punct de dependenţă iresponsabilă. Scoţia înghite banii englezi iar politicienii naţionalişti câştigă voturi cheltuindu-i pe burse pentru studenţi, ajutoare pentru sistemul de sănătate şi turbine eoliene.

Existenţa Marii Britanii nu are nicio necesitate istorică

Englezii nu au niciun avantaj lăsând să continue această dependenţă, iar dorinţa de a-i pune capăt este un merit pentru majoritatea opiniei publice scoţiene. Descentralizare maximă ar însemna o repatriere a responsabilităţii fiscale în ţara de origine a lui Adam Smith. Ar însemna o reducere drastică a tendinţelor risipitoare ale naţionaliştilor lui Salmon, care probabil ar pierde următoarele alegeri, şi o răcire a cauzei independenţei depline. Toate acestea sunt în avantajul conservatorilor lui Cameron.

Marea Britanie a fost o creaţie nu de identitate tribală, ci de oportunism şi de convenienţă. Dizolvarea sa a început în anii 1920 şi nu s-a încheiat încă. Existenţa ei nu are nicio necesitate istorică, aşa cum s-a întâmplat şi pentru al Treilea Reich sau Uniunea Sovietică, sau acum UE. Confederaţiile trebuie să fie actualizate şi întreţinute pentru a supravieţui. Uneori, ele trăiesc mai mult decât scopul lor.

Cameron ar trebui să-l lase pe Salmond să-şi aibă referendumul, şi să sprijine Devo max, care reprezintă mai ales responsabilitate fiscală. Ar însemna şi sfârşitul subvenţiei costisitoare pentru Scoţia. Realismul politic al acestei măsuri ar putea chiar reînsufleţi norocul conservatorilor în Scoţia. Motivul pentru care Cameron ar trebui să i se opună "până la ultima picătură de sânge" este consternant.

Nu poate exista decât un singur răspuns. Setea de putere centrală îşi urmează o logică proprie atunci când politicienii ating un post de vârf. În acest caz, această sete este contraproductivă. Cu un secol în urmă, insulele britanice erau o singură naţiune. Guvernul pare a fi decis să o împartă în patru.

* "Devo Max" adică descentralizare maximă. Scoţia ar avea competenţe să-şi ridice propriile sale impozite în loc de a primi subvenţii de la Londra.