Evenimentele din ultimele trei săptămâni au făcut să dispară definitiv ipocrizia Uniunii Europene, care consista în a se preface că statele din care este compusă sunt egale, în ciuda diferenţelor lor.

În primul rând, cei din zona euro au decis să se întâlnească, să dezbată şi să ia decizii în comitet restrâns. Fără ceilalţi şi deci fără noi [polonezii]. Acest lucru subminează şi limitează atât rolul Comisiei Europene, care se bazează de la înfiinţarea sa pe principiul egalităţii între state, cât şi cel al Parlamentului, ale cărui locuri sunt distribuite între statele membre proporţional cu populaţia lor. Dacă Pactul european de stabilitate este adoptat în forma sa actuală, se va crea o uniune în Uniune. În privinţa a numeroase chestiuni, această uniune restrânsă îşi va impune condiţiile în faţa celorlalţi, aşa cum face la ora actuală "Merkozy".

În al doilea rând, decizia de a degrada nota financiară a nouă ţări din zona euro nu va avea neapărat repercursiuni asupra costului datoriilor lor (scăderea notei Statelor Unite nu a avut nicio influenţă de acest gen; iar în ceea ce priveşte datoria Italiei, este astăzi mai ieftină decât atunci când ţara beneficia de o notă mai mare). În schimb, această degradare va influenţa cu siguranţă ierarhia informală între statele membre şi importanţa votului lor în cadrul Uniunii. Astfel, poziţia de lider a Germaniei, care şi-a păstrat nota, este în mod clar consolidată. La fel precum şi politica germană de austeritate prudentă. Germania va putea cu siguranţă să se împrumute încă şi mai ieftin şi să-şi dinamizeze şi mai mult piaţa, făcând să sporească cu atât mai mult întâietatea sa economică asupra restului Europei.

Uniunea în Uniune, dar cu un pilot german

În consecinţă, criteriile cantitative ale Tratatului de la Lisabona (calculul majorităţii calificate în Consiliul European pe baza unui dublu criteriu: numărul de state şi importanţa demografică) îşi vor pierde din importanţă în faţa rolului din ce în ce mai mare al criteriilor calitative (tipul de stat şi de economie). Vom asista chiar şi la declinul formulei " Merkozy", dezechilibrată de importanţa unei Merkel mult prea puternică faţă de Sarkozy. Va fi şi mai dificil să întreprindem orice acţiune în Europa, fără Germania. În privinţa celorlalte 26 de state membre, acestea nu vor avea nicio putere împotriva germanilor (cu excepţia celei de a sparge Uniunea).

Procedura de luare a deciziilor şi repartiţia voturilor în cadrul Parlamentului, al Comisiei şi al Consiliului, negociate cu atâta grijă în Tratatul de la Lisabona, sunt spulberate. Timp de o vreme, Uniunea va fi precum fotbalul pe vremea când toată lumea juca, dar numai Germania câştiga.

În al treilea rând, înăsprirea discursului şi a deciziilor politice faţă de Ungaria demostrează că în Uniune, anumite ţări pot să-şi permită mai multe lucruri decât altele. Sigur, discursul primului ministru maghiar Viktor Orbán este detestabil şi conduce la o politică economică şi mai stupidă. Dar din punct de vedere instituţional, nu a făcut nimic care să nu fie tolerat în celelalte ţări. Atacul lui la adresa mass-media nu este mai anti-libertar decât ceea ce a făcut Nicolas Sarkozy cu televiziunea publică şi, înaintea lui, Silvio Berlusconi cu mass-media italiană. Iar în ceea ce priveşte BBC-ul, acesta depinde – şi a aşa a fost mereu – în mod direct de către guvern în privinţa numirii managerilor. În acelaşi fel, Banca Centrală a Ungariei nu va fi deloc mai dependentă de guvern decât este Banca Angliei sau Fed americană. Comunitatea internaţională a tolerat liniştită şi tolerează în continuare astfel de procedee în Franţa, în Italia, în Marea Britanie sau în Statele Unite, nu pentru că nu au fost remarcate, şi nici din timiditate faţă de marile puteri, ci pur şi simplu pentru că acestea nu erau considerate ca fiind condamnabile. Vechile şi marile democraţii, la fel precum obligaţiunile germane, profită de capitalul de încredere care a lipsit întotdeauna tinerelor şi micilor democraţii.

Orbán ? Continuatorul unor Sarkozy, Berlusconi...

Într-o oarecare măsură, aceste diferenţe au existat şi au contat mereu. Numai că la ora actuală, ele sunt exprimate pe faţă şi sunt instituţionalizate fără ezitare. Nu se ştie care vor fi consecinţele pe termen lung pentru Polonia şi pentru UE. În general, adaptarea formei (instituţionale) la conţinut (de exemplu economic) are drept consecinţă raţionalizarea instituţiilor. Dar în momentul de faţă avem de-a face cu emoţii, adică este vorba de politică.

Diferenţele amplificate din punct de vedere emoţional şi politic, diferenţele dezvăluite şi instituţionalizate, devin inconfortabile pentru toată lumea. Numeroase ţări vor accepta din ce în ce mai greu poziţia Germaniei în Uniune. Germania, la rândul ei, va accepta şi mai greu menţinerea eforturilor de solidaritate şi de auto-restricţie.

Aceasta însemnă că în afara tensiunilor economice şi de politică internă, trebuie să ne aşteptăm la tensiuni puternice internaţionale şi la dificultăţi decizionale majore. Cel puţin până în momentul în care o nouă logică va înlocui ipocrizia mitului fondator al Uniunii. Acest lucru nu se va întâmpla nici în curând şi nici cu uşurinţă.