Săptămâna aceasta, Uniunea Europeană a intrat în război împotriva Iranului. Nu a existat nicio declaraţie oficială, desigur, nici măcar vreo utilizare nedeclarată a forţei militare. Dar decizia UE de a impune un embargo asupra importurilor de petrol iranian, de a interzice noi contracte, precum şi îngheţarea activelor Băncii Centrale Iraniene reprezintă efectiv acte de război şi ar putea foarte bine duce la ostilităţile militare pe care aceste sancţiuni sunt menite să le prevină.

Exporturile de petrol reprezintă peste 50 % din venitul guvernului iranian şi circa 80 % din veniturile sale în valută, provenite din exporturi. Iar UE, luată ca un întreg, este cel de-al doilea cel mai mare client al Iranului, primind aproximativ un sfert din exporturile iraniene. Prin consecinţă, în afara cazului în care alţi clienţi neutralizează acţiunile UE intensificându-şi importurile din Iran – iar semnalele din China, Japonia şi Coreea de Sud sugerează că acest caz este puţin probabil – decizia UE, împreună cu măsurile americane existente, vor ajunge foarte aproape de impunerea "sancţiunilor severe" cu care a ameninţat secretarul de stat Hillary Rodham Clinton, dar pe care nu le-a putut aplica fără cooperarea europeană.

Dacă sancţiunile sunt eficace, atunci regimul iranian, care se confruntă deja cu o inflaţie ridicată şi o monedă care se depreciază rapid, va fi constrâns să reacţioneze. O posibilitate este că va capitula şi îşi va opri programul de arme nucleare. Acesta este, evident, rezultatul pe care europenii şi alţii speră ca sancţiunile lor (sau chiar ameninţarea credibilă de sancţiuni) să-l provoace.

Iranul va încerca să sperie europenii...

Dar este cel puţin tot atât de probabil ca Iranul, simţindu-se încolţit, să se dezlănţuie într-o încercare disperată de a speria europenii şi de a-i face să dea înapoi, sau cel puţin să introducă atât de multă isterie pe piaţa petrolului încât creşterea preţurilor să îi permită să câştige aceleaşi venituri dintr-un volum mai redus de exporturi.

Un posibil scenariu pentru cel de-al doilea caz ar fi încercarea de a închide Strâmtoarea Ormuz, ceea ce Iranul a ameninţat deja că va face. Dar, probabil, Iranul nu ar avea capacitatea să o facă mult timp şi şi-ar vătăma de asemenea propria capacitate de a exporta spre pieţele pe care ar reuşi să le păstreze.

Mult mai puţin complicat ar fi sabotajul sau atacurile cu rachete asupra rafinăriilor, conductelor şi a altor instalaţii în locuri precum Abqaiq şi Ras Tanura în Arabia Saudită. Acestea ar putea fi prezentate ca fiind operaţiuni cu "steag fals" de către insurgenţi şiiţi locali, concentraţi în provincia de est a Arabiei Saudite, dar nimeni nu ar fi păcălit şi riscurile de escaladare la un conflict pe scară largă cu Iranul ar fi importante.

În acest scenariu, confruntarea militară pe care mulţi europeni au căutat să o evite ar deveni inevitabilă, chiar dacă factorii de decizie iranieni nu-şi fac iluzii cum că ar putea în cele din urmă câştiga un asemenea conflict.

Înainte ca astfel de desfăşurări de evenimente să fie discreditate ca fiind nerealiste şi generatoare de panică sau respinse pe motiv că ar fi pierdute din start, ar merita poate reamintit faptul că Japonia imperială nu a atacat Statele Unite pentru că a fost atacată fizic de către Statele Unite, ci mai degrabă pentru că fusese presată economic (aşa cum este presat Iranul acum), până la punctul în care a considerat că războiul era preferabil unei strangulări lente. Şi nu a schimbat nimic faptul că mulţi lideri militari japonezi, printre care amiralul Isoroku Yamamoto, planificatorul atacului de la Pearl Harbor, credeau că înfrângerea Japoniei era inevitabilă.

UE, conştientă de consecinţele actelor sale

Este greu de imaginat că membrii UE care au adoptat decizia acestor sancţiuni nu sunt conştienţi de aceste posibile evoluţii. Într-adevăr, doar faptul că nave de război britanice şi franceze au însoţit portavionul american Abraham Lincoln în trecerea sa prin Strâmtoarea Ormuz, între golfurile Oman şi Persic înapoi, – în ciuda avertismentelor iraniene înflăcărate – implică exact contrariul: anume că guvernele UE, în special cele două cu cele mai mari capacităţi armate, sunt perfect conştiente de consecinţele posibile şi sunt pregătite de a le face faţă.

Ceea ce sugerează că Uniunea Europeană, în pofida suferinţelor ei economice, cunoaşte propria ei "primăvară" în politica externă şi de apărare şi că cei care tindeau în trecut să o respingă ca fiind o adunătură de mahalagii incapabili de altceva decât de bravade verbale ar trebui acum să-şi reevalueze poziţiile.