Liderii dedică o mare parte din timpul summiturilor pentru a discuta cum să repare greșeala de la summitul anterior”, murmură un protagonist al politicii înalte a UE.

Inutilitatea circularelor și repetatelor discuții despre Grecia, Portugalia sau despre mărimea fondului de salvare a confirmat ieri cât de greu este să repari o gafă. Această inutilitate a devenit clară când Merkel și Sarkozy au trezit spectrul falimentului unui membru (Deauville, 19 octombrie 2010), faliment pe care reducerea datoriei (scăderea valorii obligațiunilor) față de creditorii privați, îl evitase până acum. Reuniunea a dovedit din nou încăpățânarea: undă verde pentru un Tratat de Stabilitate diform și sprijinirea unui plan de creștere economică, care nu este un plan. O bătaie de joc.

O versiune și mai întortocheată

Să zicem că Tratatul este necesar pentru a asigura disciplina țărilor din zona euro, și, să schițeze, sau să deschidă drumul, pentru mecanisme care să favorizeze creșterea.

E mult spus: Parlamentul European “își exprimă îndoielile referitoare la nevoia” acordului (hotărâre din 18 ianuarie) iar bunul Wolfgang Munchau (Financial Times din 30 ianuarie) le multiplică: “Nu este necesar”, pentru că dispozițiile sale ar putea să se stabilească pe cale legislativă normală și pentru că “va stimula” politicile recesive, prea restrictive.

Să zicem că nu au dreptate și că este bun un Tratat care să fie conform cu pomposul său titlu: “de Stabilitate, Coordonare și Guvernare în Uniunea economică și monetară”. Ei bine, textul răspunde doar la ideea de “stabilitate”, de disciplină bugetară. Restul titlului este în plus.

Trebuie să repetăm până la sațietate că doar articolul 9 (din cele 16 existente) cere “promovarea creșterii economice”. Și dispune ca semnatarii “să adopte acțiuni și măsuri necesare” pentru acesta. Dar continuă fără a concretiza niciuna. Continuă fără să aibă caracter obligatoriu. Continuă fără prevederea de amenzi pentru cel care nu o va face. Continuă fără a amenința cu trimiterea la Tribunalul de la Luxemburg a celui care nu îndeplinește aceste cereri.

Și, în schimb, toate acestea sunt stipulate la milimetru împotriva celui care nu își îndeplinește mandatul de reducere a deficitului. În această lipsă de simetrie rezidă bătaia de joc. În faptul că se vinde produsul ca instrument pentru a impulsiona cei doi poli ai politicii economice și se dezvoltă doar unul.

Dar mai e ceva. Cea de-a cincea versiune a textului, cea care a ajuns la reuniune, este și mai întortocheată decât cea anterioară. Schimbările [noi] sunt esențiale nu datorită conținutului, ci pentru că bizantinismul lor arată cum cei care au inspirat și au redactat textul au luat-o razna: combat iluzorii mori de vânt (cele mai ascunse căi de a depăși deficitul și de a evita sancțiunile) preum niște Doni Quijote nebuni.

Între necesar și inutil

Pentru oamenii buni necontaminați de virus, trebuie să subliniem că una dintre obsesiile acestor retușuri este împuternicirea oricărui guvern pentru a urmări un membru aflat în culpă, dacă se abține Comisia. Poate că textul este necesar, prietene Wolfgang, dar va fi inutil.

Pentru că toate acțiunile istorice din această arie care au marginalizat sau minimizat puterea instituțiilor – de la Agenda Tratatului de la Lisabona din 2000, până la revolta autorităților de la Paris și Berlin pentru a evita sancțiunile de la Bruxelles pentru neîndeplinirea Pactului de Stabilitate în 2003 – au ajuns în locul de care nimeni nu vrea să-și amintească: într-un impas.

O altă falsă loțiune salvatoare este “Declarația” pentru relansarea creșterii economice. Problema preocupă perechea germano-franceză – ultima care a aflat că dacă scade PIB-ul nu ajunge nici măcar pentru plata datoriilor – de la întâlnirea bilaterală din 9 ianuarie, prima ocazie când au propus să combine ciliciul penitentului cu vitaminele.

Berlin-Paris, Comisia și Consiliul au folosit pentru asta două tehnici de ineficiență demonstrată. Una este golirea sertarelor (precum în Agenda de la Lisabona) de propuneri frumoase și planuri irosite: slujbe pentru tineri, finanțare pentru IMM-uri.

Alta este să greblăm bugetul comunitar și să rearanjăm cheltuielile. Banii rămași, necheltuiți în trecut, nici redați guvernelor, sunt mărunțiș, în jur de 30 de milioane. Iar reorganizarea celor 82 miliarde de euro din fondurile structurale și de coeziune încă nealocate pentru cei doi ani (2012 și 2013) și care au rămas din actualele Perspective financiare pe șapte ani este poate o mișcare precipitată.

În orice caz, este o mișcare înșelătoare: aceste fonduri sunt deja orientate spre creștere: drumuri, școli, stații de epurare. Și de la “Strategia europeană pentru locuri de muncă” (Luxemburg, 1997) niciun ban nu trebuie să fie alocat pentru proiecte care nu creează locuri de muncă. Nu există deci niciun euro nou. Doar jonglerii.