Dimitris Pavlópulos are o pensie de 550 de euro pe lună, și plătește pentru medicamente în jur de 150. Tăierea din subvențiile pentru cheltuieli farmaceutice îl obligă să aleagă între a cumpără un litru de lapte (1,5 euro) sau una din rețetele necesare pentru boala sa, pentru că îi este imposibil să suporte ambele cheltuieli.

Manuel G. este șomer de mult timp și îi este dor de vremurile când era mileurista (persoane care în Spania câștigă 1 000 de euro) în primele atacuri ale crizeu. Și-a pierdut slujba de administrator cu trei ani în urmă și a terminat și ajutorul de șomaj. Fără cămin, trăiește într-o cameră închiriată și recurge la cantinele sociale și la hainele obținute de la o ONG.

Sunt victimele crizei: sectoare ale societății care doar acum cinci ani făceau parte din clasa medie, sau medie-de jos, sunt astăzi noii săraci. Persoane care trebuie să aleagă între a-și face o mâncare caldă sau a încălzi casa; între a plăti ipoteca sau a se hrăni. Cazuri care dinamitează tradiționala imagine a sărăciei legată de cerșetorie: tot mai des, sărăcia se asociază cu normalitatea. “Voluntarii de ieri sunt astăzi beneficiarii noștri”, explică Jorge Nuño, secretar general al Cáritas Europa.

Potrivit Uniunii Europene, în 2009 existau 115 milioane de persoane supuse riscului de sărăcie și excluziune socială pe teritoriul celor Douăzeci și Șapte (23,1% din populație), “fără a număra alte 100 sau 150 de milioane pe muchie de cuțit”, explică Nuño, “pentru că două luni de șomaj și o ipotecă în spate pot nenoroci pe oricine”. În 2007, erau 85 de milioane de cetățeni europeni (17% din populație) care se găseau sub pragul de sărăcie relativă. Pe listă figurează țări ca Grecia, Spania sau Irlanda, “dar și Franța, Germania sau Austria”, subliniază Nuño.

Tinerii, pradă sărăciei

Exemplele arată pe unde se scurg problemele: îndatorarea familiilor; falimentul statelor generoase cu subvențiile sau existența slujbelor de proastă calitate, precum și milioanele de locuri de muncă pierdute în construcție în Spania.

Cum se măsoară penuria? Sunt două feluri de sărăcie, cea moderată sau relativă (cam 60% din media veniturilor din țară) și cea severă (cam 40%). “Majoritatea săracilor se situează tot mai departe de acest prag. Săracii au devenit și mai săraci, dar este de asemenea adevărat că în cantinele sociale vin oameni care nu au mers niciodată acolo. Rata sărăciei a crescut mai ales la copii – unu din patru se găsește în situație de sărăcie în Spania -, și destul de mult la imigranți și tineri”, explică sociologul Paul Mari-Klose, de la CSIC (Consiliul superior de cercetare științifică).

Vorbim de situații de privare, de a nu putea ajunge la sfârșit de lună, sau de a mânca de mai puțin de două ori pe săptămână carne. Dar în Spania, ca și în Grecia, Portugalia sau Italia, nu a crescut atât de mult extinderea sărăciei cât severitatea acesteia, și concentrarea ei în anumite grupuri. În timpul expansiunii economice, mulți tineri s-au emancipat precar, iar acum se găsesc în situații limită. În Islanda a existat o creștere spectaculoasă a sărăciei afectând mai ales copiii”, adaugă Mari-Klose.

Potrivit statisticilor Eurostat despre sărăcie și excluziune, criza apropie țări precum Portugalia, Irlanda, Grecia și Spania, ca și țări recent intrate în UE dar și pături sociale tot mai importante din populația statelor mai solide, ca și modele ale statului bunăstării care se degradează, precum Islanda după falimentul sistemului său bancar.

Dar media europeană ascunde diferențe ridicate. Bulgaria (46,2%) și România (43,1%) aproape o dublează, potrivit Eurostat. În cealaltă extremă se găsesc Republica Cehă (14%), Olanda (15,1%) și Suedia (15,9%). Spania ocupă un loc intermediar, cu 23,4%. Dar să te găsești la mijloc înseamnă că treci neobservat: riscul structural (în 2007, aproape de 20%), deficitul de protecție socială și record al șomajului (22,8%) arată un viitor deloc de invidiat.

Celor trei nuclee expuse cel mai mult, în mod tradițional, sărăciei – copii și vârstnici, femei și imigranți, adică, vârsta, sexul și etnia ca factori de intensificare – s-au alăturat o grămadă de cetățeni fără etichetă într-un context al tăierilor de cheltuieli sociale, ceea ce mărește efectele crizei: Sunt “persoane cu o slujbă precară, cărora le este greu să ajungă la sfârșit de lună și care în plus nu au ajutor; oameni între 30 și 45 de ani, cu sau fără responsabilități familiale, și fără subvenții pentru că au totuși un venit, care sunt obligați să se întoarcă să trăiască alături de părinți dacă vor să poată plăti ipoteca în continuare”, susține Joan Subirats, de la Universitatea Autónoma din Barcelona. “Celelalte sectoare sunt mai supravegheate, dar aceste clase medii-de jos nu erau în centrul atenției”, adaugă el.

Foamea a devenit o realitate

Starea de inaniție aproape, în mai multe straturi ale societății europene nu este doar o problemă cu caracter social; are de asemenea o proiectare politică evidentă: în fiecare zi există mai mulți cetățeni la marginile sistemului.

Chiar dacă majoritatea experților consultați avertizează în privința tentației de a face din “noii săraci” singurele victime ale crizei, și subliniază deteriorarea sectoarelor sărăcite înainte, ceea ce nu se poate nega este că, după trei cincinale de vaci de muls și noi bogați, criza a stratificat un segment al populației care, până în 2007, avea necesitățile primare acoperite.

Dar în coșmarul noilor săraci se găsesc mult mai mulți factori. Între membrii cei mai recenți ai UE, principala povară este deficitul structural moștenit; majoritatea sunt regimuri fost comuniste retransformate din mers, în mod forțat, cum ar fi Letonia (37,4% risc de sărăcie și excluziune); Lituania, Ungaria, Bulgaria și România.

În Grecia, fantasma foamei a devenit o realitate sângerândă. Pensionarul Pavlópulos,, de 75 de ani, este beneficiarul programului ONG Medici din Lume-Grecia. După ce primul plan de ajustare (2010) a tăiat numeroase subvenții, bărbatul își consumă pensia în zece zile, și apoi recurge la medicamentele și mâncarea oferite de ONG.

2010 a trecut de bine de rău, fiind Anul European al Luptei împotriva Sărăciei și Excluziunii Sociale. Așa conchidea Strategia de la Lisabona, care pretindea să aibă “un efect decisiv în eradicarea sărăciei”, și demara Strategia 2020. Dar criza a distrus planurile bune. Principalul obiectiv al Strategiei 2020, reducerea la 20 de milioane a numărului de săraci în acest deceniu, riscă să se convertească în hârtie bună de aruncat la coș.