"Noi îl avem pe Schettino, voi aveţi Auschwitz",titra de curând, pe prima pagină, publicaţia italiană Il Giornale. Acesta este modul în care a reacţionat ziarul italian la ironia subtilă lansată de Spiegel-Online referitoare la căpitanul laş al vasului de croazieră Costa Concordia, catalogat drept “un italian tipic”. Mesajul pe care dorea să îl transmită Il Giornale era următorul: Voi, germanilor, încetaţi cu astfel de acuzaţii; nu uitaţi că sunteţi responsabili de Holocaust!

Evident, se poate spune că Il Giornale este un cotidian populist de dreapta, iar, în plus, aparţine familiei Berlusconi, prin urmare nu poate fi luat în serios. De asemenea, pare a fi un lucru intrat în normalitate ca, din când în când, Germania să fie comparată cu naziştii. Problema este că, în ultima perioadă, acuzaţiile de acest fel s-au multiplicat. De curând, cu ocazia unei conferinţe organizate în Portugalia, scriitorul est-german Ingo Schulze, un om sensibil, a fost întrebat dacă nu cumva germanii vor reuşi cu moneda euro ceea nu au au reuşit cu panzers (tancurile), adică dominarea Europei. Un mesaj întâlnit aproape zilnic în Grecia, formulat chiar într-o manieră mai virulentă.

În alte locuri, reproşurile au fost formulate într-un mod mai elegant, politica de austeritate bugetară a Germaniei fiind comparată, spre exemplu, cu cea a cancelarului Heinrich Brüning, predecesorul lui Adolf Hitler. Se vorbeşte adesea despre "Sonderweg" – conceptul de “excepţie germană”, spre exemplu când Guvernul Angela Merkel refuză să tipărească bancnote. Dar, care a fost cel mai des menţionat succes istoric al “excepţiei germane”? Auschwitz, bineînţeles. Este un cerc vicios.

Puternică din nou, Germania este comparată cu regimul nazist

Nu este nevoie să ne chinuim prea mult pentru a înţelege cauza multiplicării comparaţiilor cu regimul nazist: pentru prima dată după 1945, Germania este foarte puternică, dar nu pentru că şi-a propus acest lucru, ci pentru că, pe fondul crizei europene a datoriilor, a devenit cea mai puternică, atât pe plan economic, cât şi politic. Germania are în prezent o mare influenţă asupra afacerilor interne ale altor ţări.

Puţin câte puţin, Germania a început să aibă în Europa rolul pe care Statele Unite l-au avut mult timp la nivel global: cel al unei puteri care a recurs şi chiar a abuzat uneori de forţa sa, vizată de acuzaţii, nevoită să salveze lumea şi criticată pentru metodele folosite în acest sens.

Există un lucru care i se va putea reproşa mereu Germaniei: trimiterea la moarte a şase milioane de evrei şi implicarea a jumătate din lume în război. Protestele suscitate de puterile dominante, oricare ar fi acestea, sunt de înţeles din punct de vedere uman, uneori chiar sunt justificate. Dar, în cazul Germaniei, criticile capătă adesea o altă dimensiune, blocând din start orice efort de discuţie.

Care va fi abordarea germanilor? Ingo Schulze s-a indignat şi a evitat întrebarea, după care a scris că regretă această reacţie. În primul rând, simplul fapt că publicul se aştepta exact la acest tip de reacţie demonstrează că abordarea nu este una bună. În al doilea rând, trebuie evitate orice accese de aroganţă germană, lucru pe care nu l-a făcut Volker Kauder, preşedintele grupului CDU din Bundestag, când a afirmat că Europa "vorbeşte germană ". Nu a spus “vorbeşte din nou germană", dar a fost pe aproape.

În al treilea rând, nu avem dreptul să ne lăsăm intimidaţi de comparaţiile cu regimul nazist. “Excepţia germană” nu trebuie să oblige Guvernul de la Berlin să facă nici concesii, nici să depună mai multe eforturi decât doreşte pentru impunerea modelului propriu. Mai ales când se ştie că Auschwitz constituie un mijloc de presiune morală în disputele politice. A nu ne lăsa impresionaţi, a respinge amical, fără nervozitate, acestea sunt, de asemenea, reacţii rezonabile. Iar discuţiile trebuie continuate pe probleme de fond, financiare sau privind intervenţiile militare.

Germanii ar putea recunoaşte că vor să fie iubiţi

Noul rol al Germaniei riscă să conducă la multiplicarea comparaţiilor cu regimul nazist, iar această situaţie va dura destul de mult. Fie că ne place sau nu, trebuie să ne stăpânim reacţiile şi să aşteptăm ca această situaţie să treacă. Dar acest stoicism pune totuşi o problemă gravă, legată de paradoxul istoric al Germaniei, care poate fi formulat în felul următor: istoria probabil nu se va repeta cât timp germanii nu vor fi siguri că nu se poate repeta.

Atunci ce este de făcut? Să le cerem celorlalţi să renunţe la comparaţiile imbecile cu regimul nazist, dar celelalte forme de insulte posibile şi imaginabile să fie acceptate? Da, aceasta ar fi o soluţie. Germanii ar putea recunoaşte şi că vor să fie iubiţi, chiar mai mult decât francezii sau britanicii, care oricum se iubesc destul de mult ei înşişi. Cu toate acestea, nevoia de dragoste nu trebuie să îi facă pe germani să se renege, mai ales pentru că acest lucru ar atrage mai degrabă ură. În plus, atitudinea flexibilă faţă de exterior trebuie îmbinată cu sensibilitatea istorică destul de accentuată din Germania. Antisemitismul, teroarea neonazistă, ascunderea trecutului, accesele de aroganţă – acestea sunt riscurile reale cu care ne confruntăm. Germanii trebuie deci să dea dovadă de un mare curaj şi de o mare sensibilitate.