Alegeți o limbă
Ştiri dintr-o Europă divizată: exporturile germane ating în premieră cota de un milliard de euro. Economia duduie, taxele şi impozitele cresc iar şomajul scade. Sindicatul IG Metall cere o majorare salarială de 6,5% pentru angajaţii din sectorul metalurgic. Germania este, astfel, o insulă a virtuoşilor.
Grecia, în schimb, este o ţară aflată pe marginea prăpastiei şi în clocot. Guvernul de tranziţie decide, la presiunile troicii formate din UE, BCE şi FMI, un nou pachet drastic de austeritate. Salariile trebuie să fie reduse cu 20-30%. Din aparatul bugetar vor fi disponibilizaţi 150 000 de oameni până în 2015. Economia va scădea în acest an cu mai mult de 8%. Ţara este în continuare în pragul falimentului.
Al doilea pachet de salvare al UE cu un volum de 130 de miliarde de euro este însă întârziat. Miniştrii de finanţe ai ţărilor eurozonei se îndoiesc de faptul că guvernarea Papademos va implementa măsurile de austeritate anunţate. Şi asta pe bună dreptate, pentru că tăierile abia decise nu rezolvă nimic, ci doar acutizează problemele şi pentru că opoziţia grecilor faţă de programul de sărăcire şi tutelare a ţării lor este, în mod justificat, mare.
Grecia, un protectorat al executivului de la Bruxelles?
Este aceasta perspectiva unei Europe unite? O ţară de origine a culturii occidentale care devine faptic un protectorat al executivului de la Bruxelles – fără speranţă şi ameliorare. Un continent care se divizează tot mai puternic între Nordul prosper şi Sudul care suferă, unde oamenii abia mai ştiu cum să facă rost de bani pentru pâinea cea de toate zilele. În timp ce în Germania coaliţia de guvernare se gândeşte foarte serios să scadă taxele şi impozitele, în mijlocul celei mai severe crize financiare din ultimele decenii.
Dar ceea ce se întâmplă pe continent în jurul nostru nu ne poate fi indiferent. Măcar pentru faptul că un val de radicalizări politice primejdioase şi o renaţionalizare bat la uşă, aşa cum se va vedea şi cu ocazia viitoarelor alegeri din Grecia.
Ar trebui să ne facem griji şi pentru că această evoluţie fatală, determinată de guvernul german, care pune în pericol chiar şi propriul nostru model de succes: economia germană duduie doar datorită companiilor noastre care fac afaceri pe seama ţărilor mai slabe. Pentru că acolo salariile sunt încă tot prea mari în raport cu productivitatea mai mică, iar, simultan, din cauza presiunilor pentru mai multă austeritate, cererea internă scade. În schimb, aici, în Germania, creşterile de taxe şi reformele pe piaţa muncii au făcut economia de-a lungul anilor atât de competitivă încât, în prezent, ameninţă să le sufoce pe cele ale altor ţări UE, precum Franţa. Cine va mai cumpăra atunci în viitor mărfurile germane? Nu mai avem nevoie de statele aflate în criză pentru că ne costă bani?
Cine profită cel mai mult de programele de salvare a euro, Germania
Cine gândeşte aşa omite faptul că nu Grecia profită cel mai mult de programele de salvare a euro, ci Germania. Dacă Grecia ar declara falimentul de stat, (şi ) băncile germane ar trebui să piardă miliarde, iar contribuabilii nemţi ar fi nevoiţi să acopere aceste pierderi. Dacă marca germană ar fi reintrodusă, aceasta s-ar aprecia dramatic. Mărfurile germane ar deveni cu 40% mai scumpe. Astfel, modelul german de creştere economică bazat pe exporturi ar trebui abandonat.
În sudul Europei, nu doar în Grecia, este o atmosferă primejdioasă, îndreptată mai ales împotriva Germaniei. La aproape 70 de ani de la sfârşitul războiului, Germania este percepută, din nou, ca putere duşmănoasă. Există deja voci care cer paşi radicali împotriva deciziilor luate de străinii de la Bruxelles şi Berlin.
Cine i-ar putea învinovăţi pe oamenii care au dat de necaz! Trebuie ei să privească mai departe neputincioşi cum modelul lor modest de bunăstare se duce pe apa sâmbetei şi cum politicienii lor devin simpli executanţi de ordine externe, numai pentru ca băncile şi speculanţii care le-au furnizat ani de zile credite cu dobânzi mari să nu aibă pierderi şi să nu trebuiască să şteargă datorii?
Europa nu este o insulă a virtuoşilor
Nu, asta nu poate să fie Europa în care vrem să trăim. O Europă în care băncile şi hedge fund-urile decid care ţări trebuie să supravieţuiască şi care nu. Preţul politicii unilaterale de austeritate impuse de actorii financiari şi de Merkel este dezintegrarea Europei şi o depresiune îndelungată, care va cuprinde la un moment dat şi Germania. Pentru că nu trăim pe insula virtuoşilor.
Grecia are nevoie de solidaritatea noastră, de o ştergere completă a datoriilor şi de un program de reconstrucţie economică în locul unor noi şi noi pachete de austeritate şi salvare, pentru ca ţara să primească şansa de a sta, în 10 sau 20 de ani, din nou pe propriile picioare şi de a redeveni un membru cu aceleaşi drepturi al UE.
Un astfel de pachet european de creştere economică n-ar costa mai mult, dar le-ar reda oamenilor din Grecia şi din Europa o perspectivă. Pentru asta merită să te baţi, nu pentru o excludere a Greciei din zona euro şi din comunitatea europeană de ajutor. Avem nevoie de Grecia ca exemplu că Europa este conştientă de sine.
Dezbatere
Criza grecească: păcăleală sau dialog de surzi?
În Le Figaro,geopoliticianul de origine grecească Georgios Prevelakis se întreabă dacă slăbiciunile societăţii greceşti ("statul supradimensionat, clientelismul, corupţia, incompetenţa administraţiei şi lipsa de competitivitate") sunt doar vina grecilor:
Nu am tolerat, sau chiar încurajat, clientelismul şi distribuirea rentei europene pentru a evita debordările politice care ar fi putut ameninţa rolul Greciei în dispozitivul militar occidental? Cine şi -ar putea imagina că reţelele de corupţie aflate la cel mai înalt nivel al statului grecesc nu au beneficiat de complicităţi europene? Încurajarea metodică a consumului ostentatoriu nu este ea legată de lobbyiurile ţărilor exportatoare de maşini de lux? Răscumpărarea industriilor greceşti de către grupuri europene nerăbdătoare să recupereze reţeaua de distribuţie a acestora nu a contribuit la adâncirea deficitului comercial? [...] Se poate cu greu pretinde că numai grecii au profitat de laxismul care s-a instalat în ţara lor.
Soluţiile prevăzute de Europa - "tutelă, sau chiar punerea între paranteze a democraţiei" - ar fi, potrivit lui Prevelakis,
un pas mai aproape spre deriva post-democratică a Europei. Nu trebuie să uităm că identitatea grecească a fost construită în jurul temei rezistenţei, şi nici să considerăm naiv că ameninţările, umilinţele şi presiunile vor putea conţine o mânie populară care se exprimă astăzi printr-un anti-occidentalism acut. Primăvară arabă nu este atât de departe.
