Europa unită este un OPN (obiect politic neidentificat), spunea Jacques Delors, unul dintre părinţii fondatori ai monedei unice europene, în anii '90. El descria astfel o Europă împotmolită în incertitudine cu privire la căile de urmat spre integrarea ei: fie prin unificarea pieţelor, fie prin construirea unei uniuni politice în scopul unei viitoare federaţii. Situaţia actuală decurge din aceste întrebări şi din alegerea făcută de către Uniune.

Europa a mizat pe piaţă, considerând drept satisfăcătoare această formă de integrare. Ne-am lăsat duşi de iluzia că piaţa comunitară va face ceea ce politicienii europeni nu erau pregătiţi să facă: să creeze o uniune politică prin legături economice. Şi s-a avut grijă să nu se creeze instituţii politice puternice. Deci, fără surprize, când a venit criza, Uniunea s-a revelat a fi foarte vulnerabilă din punct de vedere politic. Iar în ceea ce priveşte pieţele care trebuiau să-i promoveze integrarea, astăzi acestea o calcă în picioare.

Piaţa în locul politicii

Slăbiciunea UE – a privilegia piaţa în locul politicii – nu numai că o face neputincioasă în faţa crizei, dar o împiedică şi să gândească la viitor. Politica nu este ea o modalitate de a controla viitorul? Astăzi, nu există nicio viziune de perspectivă pentru Europa. Şi nu-i de vină criza. Capacitatea de a evita subiectul transformării ei-înseşi a fost întotdeauna punctul forte al UE. De ce s-ar fi umblat la ceva care nu funcţiona aşa de rău, mai ales din moment ce creşterea economică asigura stabilitatea Europei? Se părea că timpul se oprise şi că era stăpânit. De ce a proiecta în viitor, din moment ce acesta nu era decât o prelungire a prezentului?

Cu toate acestea, cel care crede că domină cursul evenimentelor ajunge câteodată să fie prima victimă. Este o bine cunoscută lecţie a istoriei, dar pare insuficient asimilată de către liderii europeni, dacă ne bazăm pe modul în care Uniunea luptă împotriva crizei, şi anume construind treptat scenariul unei catastrofe politice.

Uniunea nu reacţionează, şi aici cu moliciune, decât la problemele imediate, având grijă să nu facă vreun pas înainte, fie numai pentru a arăta că principalii lideri europeni continuă să conceapă Uniunea ca fiind o singură entitate. Ci asistăm astăzi la tendinţa contrarie, cea a unei fărâmiţări a Uniunii, între clubul de ţări mai puternice şi cel al ţărilor mai slabe, între centru şi periferie.

Prăbuşirea Uniunii, o catastrofă pentru civilizaţie

Desigur, politicienii europeni nu doresc o astfel de prăbuşire. Ei ştiu prea bine că ar fi o catastrofă pentru civilizaţie. Dar ei nu reuşesc să se descotorosească de forma obişnuită de acţiune, pe care o consideră totuşi depăşită. Desigur, ei spun că doresc să calmeze pieţele, dar astfel încât mecanismele să rămână neschimbate şi după criză, pieţele să ia din nou locul politicii şi a integrării politice.

Marea problemă în societăţile noastre europene este că liderii politici guvernează din ce în ce mai puţin, lăsând un mare gol în locul exerciţiului puterii după moda veche. Trăim într-o democraţie dispersată şi individualizată, în care liderii descifrează greu aspiraţiile cetăţenilor, toate tot atât de haotice şi dispersate. Devine deci dificil de a determina în mod clar obiectivele unei comunităţi cetăţene.

În timp ce sentimentul de depărtare între lideri şi cetăţeni se amplifică, puterea şi în general politica se scurg printre degetele liderilor politici, dar fără a ajunge în mâinile cetăţenilor. Uniunea este o expresie flagrantă a acestor tendinţe. Ea nu numai că şi-a pierdut fostele obiective, devenind astfel un tărâm fără viitor, dar mai rău, ea a devenit pentru mulţi cetăţeni un tărâm al făgăduinţelor trădate.

Cu şomajul care creşte dramatic, în special în rândul tinerilor, Uniunea Europeană nu mai este garanţia unei vieţi decente şi stabile. Statul european al bunăstării, unul dintre stâlpii tradiţionali ai democraţiei, trece printr-o dezmembrare progresivă, sau uneori imediată. Inegalităţile din ce în ce mai mari aţâţă mânia. Frica de sărăcie şi de degradare socială cuprinde chiar şi societăţile relativ cruţate de criză.

Singura soluţie, o întoarcere la surse

Astăzi, ducem crud lipsă de idei despre cum a scăpa basma curată. Într-o astfel de situaţie, cea mai bună abordare este o întoarcere la surse, cele ale Uniunii în cazul de faţă. Europa unită era de la bun început proiectul de unificare politică a continentului. Un proiect pentru a construi o federaţie de naţiuni. Ea a fost creată de naţiuni şi de un proiect de viitor, spune filosoful Marcel Gauchet. Ceea ce ne rămâne de făcut este să construim o federaţie de naţiuni. O mare parte din putere ar fi încredinţată UE, sub controlul naţiunilor. Această inversare a relaţiei cu Uniunea, care astăzi scapă de orice control al popoarelor, este crucială. Europa unită s-a construit prin voinţa popoarelor, cărora între timp le-a întors spatele. Ea nu va supravieţui decât dacă regăseşte această voinţă.

Miza este nu numai de a salva creşterea economică, ci de asemenea, sau mai bine zis mai ales, de a salva democraţia Uniunii. Cetăţenii europeni sunt singurii care pot face acest lucru, şi ei îl vor face, dacă sunt convinşi că merită. Dacă li se propune un viitor şi o politică justă.