Ne-am obişnuit prea uşor să spunem că, la urma urmei, falimentul grecilor nu este dezastrul de care ne temeam de atâţia ani. Că ajunge să îndepărtăm de noi această boală incurabilă, şi deci să tăiem Atena din zona euro ca şi cum am practica o operaţie de apendicită.

Cel mai important este să evităm molipsirea, şi nu este o întâmplare faptul că se aude cuvântul firewall atunci când se vorbeşte despre noul fond de salvare european, întrucât un firewall serveşte drept protecţie sistemelor informatice împotriva intruziunilor: cei care rămân înauntru vor fi salvaţi de cei care, dizgraţiaţi, sunt acum împinşi peste bord.

Ca şi Linia Maginot, construită de francezi pentru a se proteja împotriva atacurilor germane în anii 1920 şi 1930, firewall-ul evocă universul închis al clinicii şi al războiului: iluzia unui zid inexpugnabil linişteşte, deşi cunoaştem soarta liniei de apărare franceză. Ea a căzut dintr-o dată. Istoricul Marc Bloch a vorbit despre o "înfrângere ciudată", deoarece ea avusese loc în minţile oamenilor cu mult timp înainte de căderea Liniei Maginot, "în ariergarda societăţii civile şi politicii", înainte de front.

Nimeni nu crede în acest firewall iluzoriu

În realitate, nimeni nu crede în acest firewall iluzoriu care alimentează imaginaţia în detrimentul raţiunii. Altfel, UE nu ar fi luat decizia, în 21 februarie, de a acorda încă un împrumut colosal Greciei. Altfel, nimeni nu ar planifica să doteze Uniunea cu o nouă arhitectură: mai federală, sub conducerea unui guvern european căruia statele membre i-ar delega mai multă suveranitate.

Lucrurile înaintează încet, şi nimeni nu atacă miezul problemei (adică resursele de care va dispune Uniunea pentru a duce la capăt un program de investiţii eficient). Sunt zile când s-ar zice că "marile" guverne aşteaptă falimentul Greciei înainte de a construi Uniunea pe care afirmă că şi-o doresc.

Aceasta este teza avansată de economistul Kenneth Rogoff, intervievat de Der Spiegel: odată ce Atena va fi fost expulzată din Uniunea Europeană, Statele Unite ale Europei vor putea realiza mai repede ceea ce au planificat, datorită crizei. Dar o nouă Uniune va putea cu adevărat renaşte din cenuşa Greciei? Şi de ce fel de Uniune va mai fi vorba fără presiunea crizei greceşti?

Pentru moment, Atena este în mijlocul vijeliei şi, înmulţind planurile pe termen scurt, fragilizează zona euro şi însăşi ideea de solidaritate europeană în adversitate. Acesteia îi va fi greu să alcătuiască o federaţie dacă primul ei act este de a arunca în apă ţările care nu se descurcă. Operaţiunea "firewall" este dureroasă pentru Grecia, dar şi pentru Europa.

Este ceea ce au scris în The Economist Mario Blejer şi Guillermo Ortiz, doi foşti bancheri centrali din Argentina şi Mexic, amintind europenilor preţul falimentului Buenos Aires-ului în 2002, şi diferenţele dintre prăbuşirea Argentinei şi cea temută în Grecia. Argentina a avut într-adevăr şase ani de creştere după devalorizarea peso-ului şi dezindexarea acestuia de dolar, dar lumea nu trecea prin recesiunea de acum.

Redresarea situaţiei financiare a fost întinsă de-a lungul unui deceniu, şi peso-ul mai există încă. În schimb, drahma nu mai există, şi reintroducerea acesteia ar fi o lovitură teribilă pentru ţară (datoriile greceşti fiind stabilite în euro, cum ar putea fi plătite cu o drahmă devalorizată?). În sfârşit, adaugă bancherii centrali, am uitat viziunea pe termen scurt a Fondului Monetar Internaţional şi gravitatea crahului argentinian.

O ranchiună mocnind de agresivitate

Cum se face că Europa merge atât de prost? I se împleticeşte oare economia, este bolnavă oare clasa ei politică sau cultura? În realitate, toate trei şchioapătă, şi Europa va ieşi din această încercare mai puternică sau va degenera, în funcţie de alifiile aplicate simultan pe cele trei răni – economia, cultura, politica.

Pe un plan cultural, facem un salt înapoi de 90 de ani în relaţiile noastre între europeni. Ascultând cetăţenii, s-ar zice că ne întoarcem la ideile naţionaliste din anii 1920 şi 1930. Un sentiment de ranchiună mocnind de agresivitate prinde din nou rădăcină. De luni de zile, primele pagini ale ziarelor greceşti poreclesc liderii germani drept nazişti.

Între timp, Atena dezgroapă subiectul despăgubirilor de război pe care Berlinul le datorează încă Europei ocupate de Hitler. Uitând episodul din 1945, când ne-am acordat din nou încrederea naţiunii germane şi ne-am apucat să unificăm Europa. Această încredere avea semnificaţii specifice, inclusiv financiare. Reparaţiile de război, care fuseseră blestemul Germaniei după primul război mondial şi o cufundaseră în dictatură, nu trebuiau să mai existe (Israelul fiind un caz aparte).

Ceea ce am acordat Germaniei în 1945, pentru motive strategice, şi deoarece cultura politică se schimbase, noi nu suntem în măsură să acordăm astăzi Greciei. Greşelile Atenei nu sunt crime, şi totuşi Grecia trebuie să ispăşească, pe lângă faptul că trebuie să plătească. Chiar şi alegerile ei sunt privite cu ochi răi. Despăgubirile care i se cer sunt grele şi provoacă mânie şi ranchiună. Evident, mulţi nu văd ce motive strategice ar putea motiva menţinerea Greciei în Europa: pentru aceasta este necesară o viziune globală, şi cultura actuală nu mai este cea a anilor 1945-1950.

Această regresie are efecte dezastruoase asupra politicii. Cum s-ar putea naşte o Europă federală dacă actuala cultură europeană este deconectată de învăţăturile celor două războaie mondiale? Alegerea unui preşedinte precum Joachim Gauck, în Germania, este o veste bună, pentru că populaţia germană a contribuit la acest climat de suspiciune, deşi acesta nu este întotdeauna lipsit de temei. Europa are nevoie de cetăţeni luminaţi, nu de ţapi ispăşitori.

Ea are nevoie o creştere diferită, comună, şi nu de ani de recesiune, de ostilităţi interne, de şovăieli ale democraţiei. Altfel, ea este sortită să cunoască la rândul ei o "înfrângere ciudată", născută în ariergarda societăţii civile înainte de a se ivi în linia de apărare de-a lungul zidurilor anti-contaminare.