O dezbatere pe tema identităţii naţionale, solicitată de preşedintele Nicolas Sarkozy, agită Franţa şi ridică multe întrebări. Este oare o mărturisire a unei viziuni înguste a imigrării ? Trebuie legată de problemele din jurul Islamului? Se poate evita manipularea politică ?

Într-o tribună publicată în 8 decembrie, în Le Monde, preşedintele francez a căutat să clarifice termenii discuţiei. "Identitatea naţională este antidotul tribalismului şi comunitarismului, scria acesta. De aceea am vrut o dezbatere mare asupra identităţii naţionale. Această ameninţare surdă pe care atâţia oameni din vechile noastre naţiuni europene o simt, pe bună dreptate sau nu, planând asupra identităţii lor, trebuie să discutăm de ea împreună, de teamă că, fiind reprimat, acest sentiment să nu sfârşească prin a hrăni o ranchiună teribilă".

Organizată cu câteva luni înainte de alegerile regionale, această discuţie asupra identităţii naţionale este considerată de mulţi observatori ca fiind o modalitate de a atrage alegătorii de extremă-dreapta. În Liberation, musulmanii denunţă amalgamul şi stigmatizarea musulmanilor din Franţa. În Le Monde, sociologul Claudine Attias-Donfut consideră că "o astfel de dezbatere implică faptul că am trăi o criză de identitate, ceea ce din punctul meu de vedere nu este cazul. (...) Insistând prea mult pe dificultăţile imigranţilor, indiferent că este vorba de a-i copleşi sau a-i victimiza, se minimizează realitatea integrării, în definitiv banale, a marii majorităţi a acestora". Dar, "ar trebui, împotriva evidenţei, să refuzăm faptul că problema imigraţiei se invită în orice discuţie asupra identităţii ?" se întreabă politologul Alain Duhamel în acelaşi ziar.

"Cum ar fi posibil, din moment ce imigraţia a fost întotdeauna o parte din istoria identităţii franceze. Prin ce negare a oricărei realităţi am putea lua în considerare noua identitate franceză fără a include permanenţa şi specificitatea imigraţiei ? Franţa este o ţară de imigraţie tradiţională şi aproape constantă, care diferă foarte mult de vecinii ei, Italia sau Spania, Portugalia sau Belgia, Germania sau Marea Britanie, etc".

Problema este că "Islamul, în multe feluri, a devenit seismograful întrebărilor europene asupra identităţii", a declarat Jean-Paul Willaime în Le Monde. Reamintind că Islamul european rămâne un fenomen minoritar, directorul Institutului European de Ştiinţe ale Religiei subliniază "disproporţia enormă între greutatea demografică a populaţiei musulmane din Europa şi atenţia şi preocupările pe care le suscită". Întrucât "oricât de laice ar fi, societăţile europene nu au ieşit încă dintr-o conceptie teritorială de afiliere religioasă iar imaginarele naţionale, precum şi imaginarul european în sine, nu sunt complet neutre din punct de vedere religios".

Identitate şi excluziune

Crizele de identitate naţională constatate în multe ţări occidentale ascund de fapt o criză mai profundă, "criza identităţii Europei", consideră Adevărul. Pentru cotidianul românesc "introducerea testului de istorie pentru imigranţi" în Marea Britanie, noţiunea de "cetăţenie cu cerinţe", adică un sistem de puncte, în Italia, sau referendumul asupra minaretelor în Elveţia sunt exemple al acestui fenomen care se explică prin "descoperirea societăţilor paralele" în care trăiesc imigranţii.

Totuşi, chiar dacă "definiţia sa este în inerent un proces de excludere" identitatea este "un element la care nu se poate renunţa", consideră politologul Giovanni Sartori în El Pais. "A-l înlătura ar fi o greşeală gravă, deoarece societăţile nu pot funcţiona fără un ţesut social [tejidos conectivos] clar şi solid, iar fără acesta, cetăţenii şi indivizii ar deveni atomi desprinşi". Din păcate, continuă Sartori, democraţiile occidentale "confruntă problemele atunci când deja au explodat". Iar în ceea ce priveşte integrarea comunităţilor izolate în societăţile noastre, "nu există nicio altă alternativă decât a reflecta asupra valorilor etice şi politice pe care vrem să construim această integrare", conchide acesta.