"…crima esenţială care le conţine în ea pe toate celelalte. Crimăgândit, aşa se numeşte."

George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru (Ed. Polirom, 2002)

La referendumul pe care îl vom avea, întrebarea este… ah, dar care este întrebarea?

Nu este, după cum [ministrul de Finanţe irlandez] Michael Noonan a afirmat greşit anul trecut, un referendum pentru a şti dacă Irlanda ar trebui sau nu să părăsească zona euro. (Ei nu ne pot da afară.) Nu este, după cum Taoiseach [primul ministru irlandez] a susţinut săptamâna trecută, făcând diverse variaţii, despre "redresare economică" sau "locuri de muncă" sau pentru a şti dacă "dorim să participăm la Comunitatea Europeană şi la euro şi zona euro de acum înainte".

Şi cu siguranţă nu este pentru a şti cum să stabilim un deficit structural de 0,5% – căci, dacă ar fi cazul, ar fi cel mai ciudat lucru supus vreodată unui vot public.

În realitate este vorba de crearea unui delict de crimăgândit ("thoughtcrime"). Un anumit fel de a gândi urmează să fie scos în afara legii. Nu este vorba despre nazism sau rasism sau o altă ideologie bazată pe ură. Este vorba, de fapt, de o concepţie care a reprezentat, timp de trei decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, "bunul-simţ" dominant în materie de economie pentru multe din statele dezvoltate: filozofia lui John Maynard Keynes.

Acesta este cadrul intelectual al celor mai multe orientări politice europene de centru-stânga şi al democraţilor din coaliţia New Deal în Statele Unite. Şi urmează să fie interzis printr-un tratat internaţional, la fel precum traficul de persoane sau războiul chimic.

Un exemplu tipic

Prohibiţia keynesianismului după marea criză din 2007 este asemănătoare cu interzicerea vestelor antiglonţ ca reacţie la o împuşcare în masă. Irlanda este exemplul tipic. În concepţia lui Keynes, guvernele ar trebui să ia măsuri anti-ciclice, finanţându-se prin deficit bugetar pentru a stimula economiile vlăguite şi reducând cheltuielile pentru a domoli economiile înfierbântate.

Dar teza de bază a pactului fiscal este noţiunea necizelată că un guvern trebuie să fie precum o gospodărie, care cheltuieşte în stânga şi în dreapta în anii buni şi se pregăteşte pentru ce este mai rău în anii grei. Părerea sa asupra măsurilor economice de tip keynesian este: nici măcar să nu te gândeşti la aşa ceva. Măsurile fiscale anti-ciclice sunt "verboten" ("interzise", în germană).

Dar chiar în cazul în care filozofia lui Keynes ar fi greşită, este oare o idee bună să ridici o doctrină la modă la statutul de lege imuabilă? Este vorba de prostia unei ideologii care nu acceptă în niciun fel posibilitatea că ar putea să nu fie corectă. Este un oportunism ideologic cras, care foloseşte criza pentru a transforma o viziune părtinitoare a economiei într-o realitate concretă incontestabilă.

Dar tratatul fiscal nu vizează "realitatea concretă". El reflectă o opinie politică de dreapta care îmbracă un caracter de lege. "Deficitul structural" este o interpretare foarte contestată a unor informaţii complexe, iar încercarea de a-l transforma într-o noţiune legală este nebunească.

Ce este şi mai important, definirea unui nivel acceptabil sau nu de îndatorare publică poate fi dezbătută pe larg. Răspunsul depinde întotdeauna de factori precum creşterea economică, demografia sau stabilitatea politică.

Verdictul pieţelor

Japonia are un deficit public de 230% din PIB – aproape de patru ori mai mult decât limita zonei euro. Pieţele, al căror verdict trebuie să-l ascultăm precum slujba la biserică, nu par a se sinchisi prea mult: dobânda titlurilor de stat japoneze cu scadenţă la 10 ani este sub 1%. Ceea ce determină intrarea sau nu în criză sunt circumstanţele, nu nivelul absolut al datoriei.

Cu toate acestea, tratatul fiscal consideră că circumstanţele nu sunt relevante. Preia nişte reguli foarte arbitrare referitoare la datorie, le idolatrizează şi ne obligă să ne închinăm la ele. Pretinde că circumstanţele şi contextele nu există: un singur nivel al datoriei este valabil pentru toţi şi în toate ocaziile.

Nici măcar nu se străduieşte să demonstreze pertinenţa acestor limite precise pe care ţine să le respecte cu sfinţenie. Din consensul aproximativ al economiştilor reiese că un deficit public care depăşeşte cu 80% PIB-ul este defavorabil creşterii economice. Dar limita zonei euro este fixată la 60%, o cifră aleasă pur şi simplu pentru că arăta bine.

Ni se cere, cu alte cuvinte, să votăm pentru o acaparare ideologică de putere prost concepută, care încearcă să scoată în afara legii unul dintre aspectele dezbaterii referitoare la politica fiscală. Este o situaţie la fel de paradoxală precum "războiul pentru a pune capăt războaielor" – o dezbatere democratică pentru a scoate în afara legii dezbaterea democratică pe tema unui aspect fundamental al politicii, un vot pentru a limita semnificaţia votării.