Summit-ul de la Copenhaga a fost ultima şansă, pentru cele două sute şi ceva de state formând comunitatea internaţională, de a arăta că acestea ar putea întruchipa o soluţie pentru problema încălzirii globale. Din păcate, evenimentele din Danemarca au arătat mai curând că statele făceau parte din problemă. A venit deci timpul de a încerca un salt calitativ înainte, şi deci a începe să se analizeze mijloacele de a le priva de capacitatea lor de decizie cu privire la viitorul planetei.

Această propunere are înfăţişări de revoluţie, dar nu trebuie să sperie: în esenţă, politica se rezumă la o decizie: câtă autoritate este atribuită fiecărui nivel de putere pentru a rezolva o anumită problemă. Pentru politicieni, politica este arta posibilului, dar pentru politologi, politica nu are nimic de-a face cu flerul, ci este o ştiinţă. Ştim sigur un lucru, şi anume că mecanismele instituţionale sunt importante. Cu alte cuvinte, posibilitatea de a rezolva o problemă este strâns legată de instrumentele pe care le folosim în acest scop.

Avem o singură planetă, pe care o administrăm printr-un sistem de guvernare ridicol bazat pe un concept învechit: suveranitatea. În timpul său, suveranitatea a fost o invenţie utilă pentru a pune capăt războaielor religioase şi a impune o singură autoritate centrală stăpânilor feudali. Dar astăzi, când trebuie să dăm piept cu problema schimbării climatice, de-alde Obama, Jiabao, Medvedev, Singh şi Lula nu prea se disting de aceşti stăpâni feudali grijulii să-şi păstreze autonomia lor cu orice preţ, fie şi cel al unui dezastru colectiv.

Arta de a reconcilia interesele naţionale

Viaţa nu este lipsită de exemple în care suma unor decizii raţionale din punct de vedere individual duce la un dezastru colectiv, de la cursa armamentului până la despădurirea Amazoniei, trecând prin panicile bancare şi dispariţia anşoaului în Marea Cantábrică: absenţa unui acord constrângător pentru părţile implicate şi a unei supra-autorităţi pentru a-i supraveghea este în general cauza eşecului. Cazul schimbării climatice este emblematic pentru un sistem însărcinat cu luarea deciziilor conceput structural părtinitor astfel încât să producă rezultate imperfecte.

Surprinzător, Uniunea Europeană (UE), deşi a rămas în afara conflictului alături de Statele Unite şi ţările în curs de dezvoltare, are două atuuri tehnologice cheie pentru a rezolva problema schimbării climatice. Un prim set de tehnologii include sistemele de burse de pentru emisiile poluante (care, deşi perfectibile, deschid o cale fundamentală), capacitatea de inovare a Europei atât în îmbunătăţirea eficienţei energetice cât în captarea CO2-ului, precum şi expertiza ei în domeniul fiscalităţii ecologice. Toate aceste tehnologii sunt fără îndoială exportabile şi au permis deja Europei să devină numărul unu mondial în ceea ce priveşte eficienţa energetică, reducerea emisiilor, energiile regenerabile, fiscalitatea ecologică, etc.

Dar tehnologia crucială de care dispune Europa este de natură instituţională. Oricât de criticabilă este inconsistenţa ei pe scena internaţională, UE însăşi este dovada că este posibil de a oferi soluţii supra-naţionale eficiente la probleme care implică interese naţionale ireconciliabile. Europa a rezolvat rivalitatea franco-germană, care făcuse milioane de victime, printr-o formulă inventivă şi echitabilă de acces şi distribuţie a cărbunelui, oţelului şi energiei nucleare. Pare clar acum că numai o autoritate supra-naţională, capabilă de a stabili şi colecta taxe de mediu la nivel internaţional, pentru a le redistribui echitabil şi a finanţa cu aceste venituri adaptări şi inovaţii tehnologice necesare, va putea lupta împotriva încălzirii globale. UE are prin urmare, măcar de data aceasta, ceva ce pare a fi o soluţie ideală. Rămâne doar să ştie să o vândă. Vreţi părerea mea ? Nu cred că planeta se va răci cât de curând.