Spania: 1000 de euro? Un salariu de vis !

Madrid, iunie 2011: un manifestant împotriva precarităţii, în piaţa Puerta del Sol.
Madrid, iunie 2011: un manifestant împotriva precarităţii, în piaţa Puerta del Sol.
13 martie 2012 – El País (Madrid)

Atunci când s-a inventat expresia “mileurista”, în 2005, ea desemna tinerii muncitori precari. Azi, când unul din doi tineri este şomer, a câştiga 1000 de euro lunar este un ţel. excerpts.

Acum şase ani, în august 2005, o tânără catalană a trimis ziarului El País o scrisoare intitulată "Sunt mileurista" – termenul era inventat de ea. Carolina Alguacil avea atunci 27 de ani şi deplângea precaritatea generaţiei sale în domeniul locurilor de muncă. "Mileurista este un tânăr între 25 şi 34 de ani, cu studii superioare, instruit, care stăpâneşte limbi străine, şi şi-a completat diplomele cu formaţii postuniversitare. Este în viaţa activă de trei sau patru ani şi a muncit jumătate din acest timp (dacă a avut noroc) [...]. Problema este că nu câştigă mai mult de 1000 de euro, fără prime – şi că nu are niciun interes să se plângă. El nu pune nimic deoparte, nu este proprietar, nu are nici maşină, nici copii, trăieşte de pe o zi pe alta. Uneori este distractiv, dar cu timpul situaţia devine penibilă".

Astăzi, recitirea acestei scrisori lasă un gust amar. Pentru că trebuie să admitem adevărul: de atunci am regresat. Mileurismul îşi are acum o versiune chiar şi mai precară: "nici-măcar-mileurism". "Înainte, eram mileurişti şi speram la mai bine. Astăzi, să câştige o mie de euro, aceasta este ambiţia tinerilor", rezumă însăşi Carolina Alguacil, care urmează studii de comunicare audiovizuală şi trăieşte astăzi în Córdoba, unde munceşte pe cont propriu. Ea nu mai este mileuristă, dar nu crede că câştigă cât ar trebui: "Nu reuşesc să mă mulţumesc cu ce câştig".

Generaţia "nici-măcar-mileurism"

În 2005, şomajul în rândul tinerilor era de aproximativ 20%. Astăzi, el atinge aproape 50%, şi a depăşit de mult timp de două ori media europeană (22,4%). Generaţia cea mai bine educată de la tranziţia democratică este şi cea căreia viitorul îi zâmbeşte cel mai puţin, şi astfel se simte victimă a abuzurilor celorlalţi. Până acum, mulţi dintre aceşti tineri puteau conta pe ajutorul părinţilor lor. Dar pentru mulţi dintre ei, această plasă de siguranţă a dispărut. "Toţi indicatorii s-au degradat, absolut toţi", deplânge sociologul Esteban Sánchez, specialist al tineretului şi precarităţii. "Şomajul este foarte ridicat, contractele pe termen determinat sunt regula iar salariile sunt mici. Fenomenul este spectaculos. Nicio statistică nu ne permite să sperăm perspective pozitive". "Sentimentul general este că nu există niciun viitor", rezumă Guillermo Jiménez, 21 de ani, student în drept şi politică şi membru al asociaţiei studenţeşti "Juventud sin Futuro" ["Tinereţe fără viitor"].

În Spania, cei între 18-34 de ani sunt exact 10 423 798. Venitul mediu net (inclusiv al şomerilor) se ridică la 824 de euro pe lună. Pentru cei care lucrează, acest venit se ridică în medie la 1318 de euro (cifrele Consiliului Spaniol pentru Tineret). Meserii care păreau cruţate de mileurism au fost şi ele cuprinse în fenomen. Universidad Politécnica din Valencia a urmărit intrarea pe piaţa forţei de muncă a inginerilor şi arhitecţilor săi, absolvenţi în 2008: unul din patru câştiga mai puţin de 1000 de euro. Mai rău, "nici-măcar-mileurismul" a crescut cu 8% faţă de absolvenţii din anul precedent. Statistici cărora le dă viaţă Amanda, o valenciană de 29 de ani, care preferă să nu-şi dea numele de familie. Ea câştigă o mie de euro pe lună, muncind de la 10 la 21:30, "cu o jumătate de oră să mănânce". "Este ireal, atunci când plec de acasă supermarketul nu este încă deschis, când mă întorc este deja închis. Lucrez pe post de cadru pentru un salariu de stagiar". În sufletul Amandei coexistă într-o armonie ciudată două sentimente contradictorii: cel de a fi exploatată, şi cel de a fi privilegiată. Înainte de a-şi găsi poziţia actuală, ea avea impresia de a fi "veşnica stagiară". "Am înlănţuit şase stagii. Primul neplătit – bine, mi-au dat bonuri de masă. Şi ultimul, într-un organism public, a fost cel mai bine plătit: 600 de euro".

Tinerii sunt obligaţi să se întoarcă la părinţi

Potrivit lui Josep Oliver, profesor de Economie Aplicată la Universidad Autónoma din Barcelona, 45% din şomerii sub 34 de ani caută de muncă de peste 12 luni. Mulţi dintre cei care îşi cuceriseră independenţa au trebuit să se întoarcă la părinţii lor: rata de emancipare scăzut cu 4,2% în 2011. Alţii nu au reuşit deloc să plece de la părinţi, precum Beatriz Arrabal, 32 de ani. Ea nu a lucrat de 550 de zile, dar rămâne optimistă. Cu o diplomă în acţiune socială, management şi administraţie publice, ea şi-a plătit studiile muncind ca teleoperator pentru 1100 de euro, salariu pe care îl consideră astăzi de neatins. De când şi-a obţinut diploma, majoritatea posturilor pe care le-a ocupat nu au avut nimic de-a face cu vocaţia ei.

Prietenul ei nu are nici el un loc de muncă stabil, şi cuplul a planificat să părăsească Spania, dar Beatriz se simte reţinută de situaţia ei familială: ea are grijă de tatăl ei bolnav (şi amândoi trăiesc din pensia acestuia).

În 10 noiembrie, Beatriz a creat pe Facebook grupul"Muncă socială: cum să-ţi găseşti locul". "Am decis să creez acest grup pentru a ne ajuta să ne găsim locul în meseria noastră, ca să ne împărtăşim experienţele şi să profităm de un sprijin", a scris aceasta pentru a-şi prezenta iniţiativa.

Descurajaţi? Cuvântul este slab pentru a descrie sentimentul multora dintre aceşti tineri care mizaseră totul pe creşterea sectorului construcţiilor. Şomajul de lungă durată este deosebit de greu pentru aceştia, consideră Josep Oliver. Adeseori, aceşti şomeri au renunţat la studii înainte de sfârşitul liceului (rata şomajului a ajuns la 55% pentru cei sub 30 de ani care sunt în acest caz), şi acum se descurcă cum pot.

Cu greu, 900 de euro

În Granada, un cuplu de tineri absolvenţi luptă cu o altă faţetă a problemei: supra-calificarea, care afectează 37% dintre cei sub 30 de ani care au studii superioare universitare sau profesionale. Natalia, 25 de ani, este logoped şi tehnician de laborator. Prietenul ei Jesús, 23 de ani, este inginer tehnic industrial. Ambii sunt vânzători în asigurări. "Pentru o asigurare de deces primesc 200 de euro, şi 120 pentru o asigurare de viaţă, explică Natalia. În unele luni, reuşesc să ajung la 900 de euro, dar în altele abia la 90". Natalia crede că va ieşi din această situaţie în curând: i s-a oferit un post de logoped într-un cabinet de psihologi, dar va trebui să-şi găsească singură pacienţi.

Astăzi, 75% dintre aceşti tineri sunt convinşi că vor trăi mai prost decât părinţii lor. Şi 70% din cei mai bătrâni gândesc la fel. În timp ce tinerii încearcă să întreprindă (54% din tinerii spanioli sunt tentaţi de crearea de întreprinderi, potrivit Eurostat), guvernul schiţează noile reguli, care sunt presupuse să dea o direcţie economiei – şi vieţii fiecăruia. Pentru moment, propunerea cea mai interesantă pentru această nouă generaţie este o reformă a pieţei muncii care, pe termen mediu, ar trebui să crească rata ocupării forţei de muncă a tinerilor, dar care prevede de asemenea o scădere a salariilor. "Această reformă reia ceea ce s-a făcut deja: a devaloriza munca tinerilor faţă de celelalte categorii ale populaţiei. Cu alte cuvinte este o modalitate de a recunoaşte neputinţa pieţei muncii spaniole", constată Santos Ruesga, profesor de Economie Aplicată de la Universidad Autónoma din Madrid.

Spaniolii cu studii superioare aleg exodul

În faţa acestui orizont înfundat, cei mai buni din această generaţie, cea mai bine educată din istoria Spaniei, continuă să-şi facă bagajele, luând parte la un exod al creierelor "fără precedent", aşa cum a admis şi Fátima Báñez, ministrul Muncii şi Securităţii sociale. Conform ultimului eurobarometru al Comisiei Europene, 68% dintre tinerii spanioli sunt gata să-şi părăsească ţara. Din 31 de ţări, doar cinci sunt mai afectate de acest exod al tinerilor lor: Islanda, Suedia, Bulgaria, România şi Finlanda.

Rafael Aníbal, 28 de ani, este jurnalist. Din noiembrie trecut, el a rămas fără loc de muncă şi de atunci trăieşte "din economiile sale". El a studiat perspectivele în străinătate. Se gândeşte la Chile, unde a constatat că putea spera cel mai bun salariu pe care l-a avut vreodată în Spania, 1 100 de euro lunar.

În decembrie, Rafael Aníbal a deschis un blog unde adună mărturisiri ale unor tineri care au făcut pasul, numit Pepas y Pepes 3.0” ("fetele şi băieţii 3.0"). "Indignarea pe care o resimt mi-a dat această idee. Cum spune un cubanez în filmul 'Havana Blues', de Benito Zambrano, "în fiecare zi, adăpostesc un nou câine nou şi noi plante: cei ai prietenilor care pleacă. *Îmi place această frază, mai ales pentru că exprimă ceea ce trăiesc.

Şi două întrebări mă bântuie în permanenţă. Ce legătură am eu cu speculaţia, cu primele de risc sau cu agenţiile de rating? De ce noi, tinerii, trebuie să plătim consecinţele unei crize în care n-avem nicio vină?*"

Factual or translation error? Tell us.