Alegeți o limbă
Ţine o ţigară după ureche, iar pe o alta o rulează în timp ce vorbeşte repede şi bine. Şaizeci pe zi, de douăzeci de ani, vă îngroaşă vocea... Nu e de mirare că Ken Loach l-a ales pe Steve Evets, actor puţin cunoscut, pentru rolul principal din filmul Looking for Eric (Căutându-l pe Eric), film despre pasiunile suporterilor din Manchester. Pentru a juca rolul unui bărbat din Manchester, Ken Loach dorea un bărbat din Manchester. Cu astfel de lucruri nu se trişează. Ce are chiar atât de particular graiul din Manchester? Aici se complică lucrurile. Steve Evets ţine să precizeze că el nu este din Manchester, ci din Salford, de cealaltă parte a râului Irwell, "râul de plumb". Un oraş extrem de dur, alături de care "vecinul său nu poate decât să îngenunchieze". Autobuzul ne-a depus în cinci minute, dar - se jură actorul - aici este o cu totul altă lume. Limba este diferită de cea din Manchester, din Bolton, din Wigan şi foarte diferită de cea din Leeds ori Liverpool.
Steve Evets în filmul "Looking for Eric", de Ken Loach.
Pe BBC, o emisiune numita Voices (Voci) te ajută să te descurci prin labirintul de dialecte locale. Învăţăm "să vorbim limba din Manchester în zece minute" şi dezbatem asupra modurilor în care se pronunţă cuvântul "mamă" (de la 'mom' până la 'mum') pe o rază de zece kilometri. "Limba este o mândrie. O distincţie. Ea este adesea legată de un oraş ori un mediu, de docherii din Liverpool, de oţelarii din Sheffield, de filaturiştii din Manchester...".
"De aproximativ zece ani, meseria mea s-a schimbat, spune Kahleen Crawford, directoarea de casting scoţiană a filmului Looking for Eric. Accentele pe care altădată actorii trebuiau să le mascheze când un producător le telefona de la Londra, a devenit unul din atributele lor preţioase". Pentru a ne exersa urechea, David Peace – unul dintre scriitorii cei mai străluciţi ai noii generaţii, autorul foarte sumbrului roman Red Riding Quartet (Cvartetul din Yorkshire) – ne sfătuieşte să refacem parcursul anilor tinereţii sale, şi să luăm autobuzul între Huddersfield şi Leeds, "pentru a asculta expresiile şi tonalităţile care se schimbă de la o staţie la alta".
De la Morrissey la suporterii din Liverpool
De pe vremea adolescenţei sale, când traseul dintre Huddersfield şi Leeds reprezenta o expediţie amuzantă în labirintul dialectelor populare, lucrurile s-au schimbat. Oraşul s-a modernizat. Magazine de lux sunt adăpostite în vechi gări. Intonaţiile străine, din Asia ori Europa de Est, au înflorit, iar limbile se amestecă. Dialectul local dăinuieşte totuşi. Localnicii din Leeds s-au revoltat împotriva unei reclame de pe autobuzul care circulă pe linia 28, scrisă într-o versiune prea "corectă" a limbii lui Shakespeare. "De când Scoţia şi Ţara Galilor au propriilor lor parlamente, spune scriitorul, oamenii din Nord îşi revendică cu mai multă fermitate originea. Aceştia susţin singularitatea limbii lor. A devenit o modă, pe care un grup precum Oasis a exploatat-o până la absurd. Folosirea limbii este festivă şi creativă, dar este deasemenea, uneori, o modalitate de afirmare a identităţii. E dificil de spus încotro ne îndreptăm. Suntem în plină efervescenţă."
În Nord se scrie puţin: "Este o cultură anti-intelectuală,spune David Peace, foarte fizică, foarte viscerală". Care se exprimă sub forme variate: în cinema, în cântece, la televizor, pe stradă sau pe stadioane, etc. Astăzi auzi accente peste tot. Altădată nu le înţelegeam. La sfârşitul anilor '50, înainte de apariţia grupului Beatles şi a găştilor de băieţi din Liverpool, cântăreţii din Nord se străduiau să şteargă urmele originilor lor. "Pentru a deveni profesor, tatăl meu a trebuit să ia lecţii de retorică la Londra", povesteşte David Peace. Era în 1957. În acea vreme nu exista decât o formă de engleză, cea a claselor superioare, cea pe care o auzeam la BBC, considerată 'Received Pronunciation'."
Suporterii din Liverpool în timpul unui meci împotriva echipei Arsenal din Londra, în aprilie 1964.
În anii '60, sub influienţa muzicii rock, a filmelor, a fotbalului, situaţia s-a inversat. Liverpool a prins aripi. "A fost o perioadă de vis", spune Rogan Taylor, profesor universitar şi cronicar radio care şi-a petrecut viaţa la Kop [tribuna unde se adună suporterii] în Liverpool. Bill Shankly, antrenorul echipei Reds, ne promitea luna de pe cer, iar nebunia creată de Beatles domnea pe stadioane. Mulţimea cânta pentru jucătorii săi: "We love you yeah yeah yeah", sau "We all live in a red and white Kop" [pe melodia cântecului Yellow Submarine]. De la suporterii din Liverpool până la Morrissey, de la Beatles până la personajele lui Ken Loach, cei care cântă măreţiile şi decepţiile unui mic colţ de pământ muncitoresc au devenit simboluri ale unui romantism universal, fiind uniţi într-o fraternitate dincolo de frontiere. Cum zice cântecul Kop-ului din Liverpool: "You'll never walk alone".
