Un nivel de ocupare a forţei de muncă de 70%, investiţii în cercetare de 3% din PIB, o creştere economică anuală de 3%: acestea au fost marile obiective ale Strategiei de la Lisabona, lansată în 2000. Cu termen de realizare de 10 ani. Temenul limită este aproape expirat iar provocarea europeană se va finaliza printr-un eşec. Nici o urmă din economia bazată pe cunoaştere, care ar fi trebuit să devină în 2010 "cea mai dinamică şi cea mai competitivă din lume". În zece ani, ocuparea forţei de muncă a crescut cu doar 4% pentru a se opri la o medie aflata sub 66%. Investiţiile în cercetare şi dezvoltare sunt cu puţin peste jumătatea celor prevăzute şi, ca întotdeauna, departe de cele ale principalilor concurenţi mondiali. Antrenată de criză, rata de creştere economică a scăzut la o medie de 0,8%. Cu consecinţe devastatoare asupra ratei şomajului care, deşi scăzuse de la 12% la 7% după 2000 – a revenit, din cauza recesiunii, la o medie de aproximativ 10%.

Ce este de făcut? Autoflagelarea ar fi inutilă. Anii de optimism cu care a debutat acest secol, ani alimentaţi de succese de neegalat precum constituirea pieţei unice şi a monedei euro, s-au încheiat. Astăzi avansăm sub semnul realismului. Lumea s-a schimbat, mondializarea avansează. Mai rău, spre surpriza generală, China este cea care a câştigat pariul atât de dorit de o Europă care totuşi, nu cedează. Noul totem [simbol] nu mai este un nume, în orice caz nu este cel al capitalei portugheze. De data aceasta, este un număr: "2020", care speră probabil să rivalizeze cu "1992", sloganul pieţei unice. După eşecul primului plan decenal, se încearcă elaborarea unuia nou. Consultăriile între cele 27 au început în noiembrie şi se vor finaliza la jumătatea lunii ianuarie [cu un summit pe data de 11 ianuarie]. Mai apoi, pe 11 februarie se va ţine la Bruxelles un prim summit neoficial între liderii europeni care vor examina un proiect de propuneri al Comisiei. Mai apoi, la summitul din martie se va fixa un program concret, care va fi supus aprobării miniştrilor de finanţe. Iar Consiliului European din iunie îi va reveni rolul de a-şi pune semnătura finală.

O eroare de metodă

Aceasta nu reprezintă o revoluţie. E vorba mai degrabă de o reluare şi de o reeşalonare a obiectivelor care trebuiesc atinse, căutându-se în sânul UE "noi surse de creştere capabile de a recrea locurile de muncă pierdute în timpul crizei" şi, în exterior, mijloacele de a profita de mondializare şi de interdependenţa dintre state. Şi toate acestea, într-un context mult mai dificil decât cel din 2000, deoarece marjele bugetare sunt astăzi mult mai restrânse iar problemele sociale se agravează în aceeaşi ritm în care populaţia europeană creşte. În acest context, conform unui prim document al UE, există trei priorităţi: cunoştinţele – adică educaţia, cercetarea şi economia numerică, pentru a alimenta o creştere provocată de inovaţii cu un nivel înalt de valoare adăugată; flexisecuritatea, spiritul antreprenorial şi formarea permanentă pentru a stimula creativitatea şi echilibrul social; o economie mai competitivă, mai ecologistă şi mai integrată, pentru a creşte productivitatea şi eficacitatea la toate nivelele, de la energie până la transporturi. La acestea se adaugă ameliorarea calitativă a cheltuielilor publice. Dacă Lisabona a fost un eşec, acest lucru se datorează lipsei unei metodologii: obiectivele au fost juste dar nu obligatorii şi au fost lăsate la voia guvernelor. Noua strategie "UE 2020" va reuşi ea să nu cadă în aceeaşi capcană? Numeroşi sunt cei care nu cred acest lucru. Există în prezent prea mult naţionalism în Europa. Exerciţiul – vechi sau nou, nu contează – riscă, o dată în plus, de a face mult zgomot pentru nimic, sau aproape.