Viitorul în care suntem deja începe în câmpia de la Gioia Tauro: la Rosarno în provincia Reggio Calabria unde o veritabilă gherilă urbană a avut loc între 7 şi 10 ianuarie. Aici se acumulează problemele majore ale civilizaţiei noastre: populaţii întregi fug de sărăcie şi de război; temerile care poluează vieţile imigranţilor şi rezidenţilor; vânătorile de oameni împotriva celor "diferiţi" şi o mafie globalizată. Se adaugă la acest lucru imposibilitatea de a opri migraţia, întrucât de mult timp nu mai sunt italieni sau cetăţeni din ţările bogate care să accepte să facă, pentru acelaşi salariu, munca pe care vin să o facă africanii. Şi, în sfârşit, ipocrizia celor care cred că răspunsul ar putea fi găsit într-o identitate monoculturală care ar trebui restaurată. La Rosarno, negrii se luptă împotriva patrulelor private organizate de locuitori, infiltraţi de 'Ndrangheta [Mafia Calabreză] şi înarmaţi cu puşti. Pentru Ministerul de Interne, revoltele nu sunt asociate mafiei, dar imigraţiei ilegale pe care vrea să o elimine, rezolvând astfel toate relele. Este o amăgire. Italia are de ani de zile o reputaţie sumbră, care îi sperie pe imigranţi. Culmea impudorii este atinsă atunci când miniştrii noştri citează revoltele imigranţilor în Spania sau Franţa, ca şi cum greşelile altora le-ar putea înnobila pe ale noastre. Ca şi cum nu ar exista, în Italia, acest necaz suplimentar care este mafia. Revoltele din ultimele zile sunt de fapt consecinţa şi revelatorul eşecului Statului.

Revoltele de astăzi au de fapt în spate o lungă istorie. Imigranţii care, la Rosarno, au răspuns cu o furie destructivă sunt aceiaşi care, în decembrie 2008, se răzvrătiseră împotriva 'Ndranghetei. Patru dintre ei fuseseră răniţi iar africanii au făcut atunci ceva ce italienii nu mai fac de ani de zile: au ieşit în stradă pentru a cere Statului mai multă justiţie, mai multă legalitate. Ei au contribuit cu curaj la anchetele judecătorilor, rupând "omertà" (codul tăcerii) şi asumând riscuri mari. Chiar lipsiţi de permis de şedere, ei şi-au denunţat agresorii pe faţă.

Motivele furiei

Este deci adevărat, aşa cum scrie şi autorul cărţii Gomorra, Roberto Saviano, că africanii vor salva Rosarno şi, probabil şi Italia. Acum puţin mai mult de un an, africanii din Castel Volturno s-au revoltat, după ce un grup de membri ai Camorra, mafia napolitană, uciseseră şase dintre ei cu sânge rece. Ce s-a întâmplat apoi este un dezastru previzibil, şi pentru a-l înţelege, este suficient de a privi condiţiile de trai ale acestor africani, denunţate de către organizaţiile anti-mafie. Video-urile realizate de Medici Fără Frontiere vorbesc despre o criză umanitară în câmpia de la Gioia Tauro. Este greu de a descrie altfel aceşti africani care trăiesc în clădiri industriale abandonate, în jurul unor focuri şi mai ales în jurul unor munţi de gunoaie, în adăposturi de carton sau în corturi, lipsiţi de instalaţii sanitare. Peisaje care amintesc Gaza, sau mahalalele din Pakistan. Este o minciună de a pretinde că această obscenitate este rezultatul unei toleranţe excesive faţă de imigranţii ilegali. Noi suntem cei care au chemat aceşti africani să vină să culeagă portocale, ştiind că nimeni altcineva nu ar face-o la acelaşi preţ, şi pentru atâtea ore pe zi (25 de euro pentru o zi de 16-18 de ore, dintre care 5 merg în buzunarele coordonatorilor mafioţi şi şoferilor de autobuz).

Video realizat de Medici fără Frontiere în decembrie 2009 la Rosarno

După ce am tolerat toate acestea, şi am turnat în regiune milioane de euro care au căzut în buzunarele mafioţilor sau politicienilor corupţi, nu mai este adecvat să ne pretindem indignaţi. Turbulenţele din ultimele zile nu sunt surprinzătoare : dacă aceşti africani nu sunt consideraţi ca fiind oameni, este imposibil ca, la fel ca în Fructele Mâniei de John Steinbeck, să nu izbucnească o revoltă mai devreme sau mai târziu. Odată cu amplificarea catastrofelor climatice, exodurile vor deveni enorme. Crizele mari trebuie să fie înfruntate cu ambiţii mari, fondatoare de noi solidarităţi. A gândi integrare pe scară largă înseamnă astăzi a pregăti viitorul.

Unii spun că, renunţând din ce în ce mai mult la rădăcinile noastre şi trăind înconjuraţi de oameni care nu sunt ca noi şi ne condamnă la metisaj, ne pierdem identitatea. Şi asta este o minciună. În realitate ne-am schimbat deja : nu pentru că metisajul este deja realitate, ci pentru că identitatea noastră nu mai este cea – curioasă, primitoare, poroasă – care era atunci când emigram masiv şi eram confruntaţi cu violenţa. Identitatea pe care am pierdut-o, nu o vom regăsi decât dacă nu o trădăm inventându-ne o identitate falsă. Numai dacă descoperim că problema pe care trebuie să o rezolvăm nu este cea a identităţii italiene, dar a identităţii umane.