În august 2009, în timpul unei intervenţii video difuzate pe blogul său, Dmitri Medvedev se adresa poporului său ... dar şi vecinilor ucrainieni: "Relaţiile noastre bilaterale cu Ucraina nu au fost niciodată atât de rele. Oficialii de la Kiev poartă o politică deschis anti-rusă, aceasta începând de la atacul militar în Oseţia de Sud, lansat de Dl. Saakachvili, unde armatele ucrainiene au fost utilizate pentru a ucide civili şi militari ruşi". Atacul îl vizează explicit pe preşedintele ucrainian Viktor Iuscenko, vinovat de a-l fi susţinut pe omologul său georgian, Mikhail Saakaşvili în timpul conflictului dintre Rusia şi Georgia, în august 2008.

Puterea rusă poate deci să lovească fără ruşine în Dl.Iuscenko, nimeni nu se mai emoţionează în Vest: speranţă a europenilor ca şi o parte a ucrainienilor în 2004, acesta a devenit un paria al politicii ucrainiene, vinovat în acelaşi timp de a fi trădat Estul ca şi de a fi eşuat în încercarea de seduce Vestul. Într-un asemenea fel încât, candidat la alegerile prezidenţiale din 17 ianuarie, se regăseşte fără bani şi fără sprijin pentru a-şi face campanie, şi deci cu foarte puţine şanse de a fi reales.

Din 1997 Rusia şi Ucraina funcţionează pe baza unui Big Treaty. Un amestec de acorduri bilaterale care acoperă toate domeniile posibile (energetic, economic, militar, cultural, umanitar, etc...). Dar cele două ţări au şi separat propriile lor obiective politice, adeseori în dezacord cu spiritul tratatului pe care l-au semnat. Moscova, de exemplu, de la venirea la putere a lui Vladimir Putin are ca obiectiv principal dezvoltarea influenţei sale în ţările postsovietice, şi mai ales în Ucraina. Îmbătat de victoria sa din 2004, Iuscenko nu a încetat să irite Moscova, punând adeseori în cauză această paradigmă şi atacând subiecte care deranjează.

Adeziunea la NATO crează probleme

Cel mai serios dintre ele este adeziunea Ucrainei la NATO. Integrarea în Alianţa militară atlantistă este totuşi de mai mulţi ani de zile în meniul politicii externe a ţării, fără ca acest aspect să supere Moscova peste măsură. Încăpăţânarea lui Iuscenko de a critica Moscova ca şi raporturile sale calde cu Statele Unite au dus la o îngheţare a raporturilor cu autorităţile ruse, care au făcut din această adeziune la NATO un punct fără întoarcere.

Mai rămâne gazul, subiect major de preocupare pentru europeni şi coloană vertebrală a conflictelor recurente care opun Kievul, Moscovei. Crizele din 2006 şi 2008 care s-au soldat cu întreruperea livrărilor spre Europa, au vulnerabilizat sistemul ucrainian mai mult ca niciodată. Căci mişcarea este foarte clară: slăbirea Ucrainei pentru a-i confisca sistemul de tranzit, de altfel singura sa aurmă strategică.

Războiul memoriei

Mult subestimat de către Occidentali, "războiul memoriei" a participat şi el la degradarea relaţiilor dintre cele două ţări. Dl. Iuscenko s-a bătut pentru formarea unei identităţi ucrainiene, sprijinindu-se pe revalorizarea limbii naţionale, a culturii, dar mai ales pe constituirea unei istorii proprii poporului său, distincte de cele ale altor naţiuni din lumea slavă. Bătălia pentru recunoştiinţa internaţională a foametei din 1932-1933, Holodomor, este din acest punct de vedere exemplară. Pentru preşedinţie, milioanele de ţărani morţi de foame la începutul secolului au fost victimele unui genocid orchestrat de Josef Stalin. Pentru ruşi, operaţiunea constituie în schimb o tentativă de rescriere a unei pagini de istorie comună.

Putem deci să ne aşteptăm la o schimbare după alegerile prezidenţiale? Candidaţii amestecă toate cărţile, complicând după bunul plac clivajul între pro-ruşi şi pro-oocidentali, veritabil vârf de lance al "revoluţiei portocalii" din 2004. Dl. Viktor Ianukovici, deocamdată în fruntea sondajelor, era marele învins al scrutinului precedent. El caută de această dată să meargă dincolo de electoratul său tradiţional, rusofon şi bazat mai degrabă în estul ţării. Trebuie să spargă pentru aceasta imaginea pe care o are astăzi, de marionetă în slujba Moscovei. Ianukovici nu are nimic dintr-un ideolog. Pentru nenumăraţi experţi, candidatul are o margine de mişcare redusă, politica sa vizavi de Rusia fiind influenţată de motivaţiile contradictorii ale sponsorilor săi, suspendată de rivalităţile interne din sânul formaţiei sale politice, Partidul regiunilor.

Iulia Timosenko, o egerie apusă?

Principala sa adversară, actualul Prim ministru Iulia Timosenko, joacă şi ea pe mai multe planuri, departe de poziţiile sale originale în ceea ce priveşte politica externă, rezumate de altfel în articolul "A păstra Rusia la distanţă", publicat de Foreign Affairs. Fosta icoană a "revoluţiei portocalii" ştie că, pentru a câştiga, are nevoie de ajutorul Moscovei. Tacticiană fină, ea oscilează între două extreme: "Ianukovici are cu mult mai multă libertate semantică decât ea, analizează Tessier-Stail: baza electorală a lui Timosenko este mai degrabă în Vest şi în centru decât în Est. Ea nu poate deci ţine discursuri despre Rusia prietenă; ea poate doar să vorbească de o Rusie parteneră. Şi aceasta chiar dacă duce o politică pro-rusă".

Repoziţionând direcţia spre Est, favoriţii nu fac decât să urmeze o mişcare globală, care intenţionează să redea Rusiei rolul de lider în spaţiul ex-sovietic. "Franţa, Germania, Italia, Statele Unite, toţi recunosc de acum înainte importanţa Rusiei, crede Zlemko. Iar politica noastră externă nu este izolată de problematica globală. Mai ales clasa politică ucrainiană nu îşi mai face iluzii despre integrarea rapidă în UE, aceasta din urmă pierzându-şi răbdarea în absenţa reformelor în ţară".