Şapte dimineaţa, San Lorenzo, în inima oraşului Napoli. Un băiat se furişează în labirintul străduţelor umede, cu o ladă grea de conserve în braţe. Într-un trening ponosit, cu gluga trasă pe cap şi în adidaşii lui zdrenţuiţi, micuţul Gennaro îşi începe ziua de lucru.

Nimeni nu este surprins să-l vadă mergând la muncă atât de devreme. În septembrie 2011, Gennaro a fost angajat într-o prăvălie. Şase zile pe săptămână, zece ore pe zi, el garniseşte etajerele, descarcă lăzi şi livrează cumpărături în cartier.

Gennaro visa să devină informatician, el este băiat de prăvălie, profesia cea mai răspândită printre copiii muncitori din Napoli. El munceşte la negru, cu mai puţin de 1 euro pe oră, şi câştigă, în cel mai bun caz, 50 de euro pe săptămână. Gennaro abia a împlinit 14 ani.

Paola Rescigno, mama lui Gennaro, nu s-ar fi gândit vreodată că într-o bună zi îşi va scoate copilul din şcoală. De douăzeci de ani, ea trăia cu soţul ei într-un apartament de 35 de metri pătraţi într-un bloc din cartierul San Lorenzo, cel mai întunecat din centrul oraşului.

Apoi, tatăl a murit, răpit de un cancer fulgerător. Paola Rescigno trăieşte acum cum poate. Ea a organizat o mică întreprindere de curăţenie a blocurilor şi împarte munca cu alte femei şomere din cartier. Ea câştigă 45 de centime de euro pe oră, 35 de euro pe săptămână, mai puţin decât salariul fiului său.

Ea este cea care, în fiecare dimineaţă în zori, îl trezeşte pe Gennaro ca să ajungă la timp la muncă la magazin. Fiica ei mezină are 6 ani, aşa că a trebuit să aleagă: "Nu am mijloacele să cumpăr cărţi pentru amândoi. Ori pentru unul, ori pentru celălalt". Pe masa din bucătărie, o "pâine de opt zile", mare de 3 kg, din secară fără gust, care se păstrează mult timp şi costă doar 5 euro. Produsul de bază al anilor de foamete din Italia postbelică.

La 10 ani, 12 ore de muncă zilnic

La Napoli, mii de copii ca Gennaro sunt obligaţi să muncească. 54 000 în întreaga Campania, regiunea Napoli, au părăsit sistemul şcolar între 2005 şi 2009, potrivit unui raport alarmant publicat în octombrie 2011 de primărie; 38% dintre ei au mai puţin de 13 de ani.

Băieţi de prăvălie, chelneri, ucenici coafori, mici mâini în pielăriile de la ţară şi marochineriile de marcă, artizani ambulanţi în pieţe, ei sunt peste tot, vizibili, muncind în plină zi, în indiferenţa generală.

"Desigur, am fost întotdeauna cea mai săracă regiune din Italia. Dar asta este ceva de nemaivăzut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial", spune Sergio D'Angelo, primar adjunct la primăria din Napoli. "La 10, aceşti copii muncesc deja douăsprezece ore pe zi, o adevărată negare a dreptului lor de a creşte". Părinţii trăiesc în ilegalitate şi serviciile sociale pot în orice moment să le plaseze copiii în sarcina altor familii [familii gazdă].

Criza italiană a lăsat urme. Din 2008, reformele fiscale succesive au impus reduceri bugetare drastice. Campania a desfiinţat, în iunie 2010, venitul minim garantat, aruncând peste 130 000 de familii care beneficiau de el în mizerie.

Venitul mediu în regiune era atunci de 633 de euro pe cap de locuitor; astăzi, jumătate din oameni consideră că situaţia lor s-a deteriorat. "Tinerii sunt cei care încasează costul celei mai grave crize economice de după război", este de părere Sergio D'Angelo.

Camorra sau munca la negru, apoi şcoala...alegerea este limitată

În Napoli, copiii din familii sărace nu mai au de ales decât să se agaţe de şcoală sau să lucreze la negru. A treia opţiune este să se înroleze în Camorra, mafia napolitană. Împotriva acestei alegeri brutale se luptă Giovanni Savino, 33 de ani, educator specializat. Domeniul lui este unul dintre cele mai proaste cartiere din Napoli: Barra, adevărat supermarket al drogurilor, o zonă tulbure, împănată cu blocuri înalte, dărăpănate sub influenţa clanurilor Camorra.

În fiecare săptămână, Giovanni Savino merge la şcoala elementară din cartier, Rodino, implantată în inima locuinţelor sociale. Aici traficul este în toi, şi un copil din doi are peste o sută de zile de absenţe pe an.

Potrivit legii, după şaizeci de zile de absenţe, ar trebui să fie deja expulzaţi. Directoarea şcolii, Annunziata Martire, şi educatorul, luptă împotriva timpului: o dată pe săptămână, ea îi dă o listă de absenteişti. Giovanni Savino are zece zile pentru a găsi o soluţie înainte de intervenţia serviciilor sociale. Cel mai adesea, el este cel care se ocupă ca aceştia să treacă brevetul [examenul de sfârşit de şcoală elementară] în calitate de candidat liber, pentru a evita ca aceştia să fie smulşi de lângă rudele lor şi plasaţi în familii gazde. Funcţionarii primăriei nu mai îndrăznesc să se apropie de turnurile sociale şi puţini educatori sunt capabili, precum Giovanni Savino, să pătrundă în Barra. Asociaţia lui se numeşte "Tappeto di Iqbal"["Covorul lui Iqbal"] numele unui copil-sclav pakistanez care s-a revoltat şi a fost ucis.

Italia, un stat "care abandonează aceşti copii"

Giovanni Savino este un om furios, împotriva mafiei, faţă de o educaţie deficientă, şi împotriva statului, "care abandonează aceşti copii". În Italia nu există nici un oficiu de stat de ajutor social. Ajutoarele pentru tineri şi familii depinde de energia depusă de 150 de asociaţii care se bazează exclusiv pe subvenţii de la primărie. De la criză, fondul ajutoarelor sociale a fost redus cu 87%. De doi ani, cei douăzeci de mii de educatori ai Campaniei nu mai primesc salarii şi trebuie să se îndatoreze... pentru a lucra. Din lipsă de finanţare, Covorul lui Iqbal îşi va închide porţile.

Giovanni Savino a smuls deja zeci de copii din ghearele lăcomiei unor angajatori lipsiţi de scrupule sau ale clanurilor mafiote care vin aici să-şi recruteze viitorii soldaţi.

Carlo este unul dintre primii scăpaţi. La 13 ani, copilul-criminal deja tatuat, făcea racket, fura şi înjunghia la cererea clanului Aprea. Patru ani mai târziu, Carlo a devenit mâna dreaptă a lui Giovanni Savino, căruia îi arată o loialitate absolută: "El nu te ajută numai cu brevetul. Nu te lasă baltă. Mi-a salvat viaţa". După Carlo, a fost Marco, cocainoman la 12 ani şi hoţ de buzunare. Şi Ciro, bun elev, devenit chelner pentru a-şi salva familia prinsă de gâtlej de cămătari mafioţi.

Iar despre cel din urmă, Pasquale, 11 ani, Giovanni Savino spune că este pentru el cea mai mare provocare. Când l-a luat sub aripa lui, cu nouă luni în urmă, Pasquale părăsise şcoala şi nu mânca niciodată pe săturate. Pentru a-şi ajuta familia, acest băiat de 1 metru 30, cu faţa presărată de pistrui, descărca lăzi într-un supermarket. Noaptea, se ducea să fure cupru din depozitele de deşeuri sau în magaziile Trenitalia. "Prinzi firul, îl arzi, aşa, apoi îl tai ca să-l faci ghem", explică acesta, sfidător.

Şi apoi se îngrijorează subit: "Să nu-i spui mamei că am un cuţit, ok?" În cartierul Barra, cuprul şi aluminiul se vând la negru cu 20 de euro pe kilogram. Şi traficul este afacerea copiilor. Când este întrebat ce vrea să facă mai târziu, Pasquale amuţeşte brusc. Apoi, plânge: "Voi face ce voi putea".