Germanii vor trebui să îşi strângă centura şi să vină în ajutorul partenerilor lor mai puţin viguroşi, aflaţi pe ţărâmuri unde le place atât de mult să îşi petreacă vacanţele. Nu mulţi sunt cei care înţeleg această logică, dar lucrurile se prezintă astfel : efectele eşecului unui stat ramân arareori în interiorul frontierelor sale. În acest caz, acestea ar putea însemna moartea euro, ar putea provoca haos monetar în toată Europa şi ar putea pune în pericol stabilitatea politică a continentului. Este ca un joc de domino a cărui primă piesă a căzut pe data de 8 decembrie la Londra.

În acea marţi, Brian Coulton a prezentat raportul său asupra Greciei. Coulton conduce serviciul de analiză al agentiei de rating Fitch care determină cota de solvabilitate a ţărilor. În calculatorul său, o naţiune se reduce la un şir de cifre : rata de creştere, nivelul inflaţei, nivelul impozitelor. Misiunea sa constă în a compara toate datele furnizate de guvernele ţărilor membre şi pe baza acestora de a le da o notă, care valorează aur. Cea mai bună nota -AAA- este dată unor ţări precum Germania, şi îi permite acesteia să împrumute bani în condiţii foarte avantajoase.

De câteva săptămâni, Coulton este preocupat de veştile care care îi provin din Atena. La ora 13 şi 27 de minute pe ecranul unei mari bănci din Frankfurt defilează următorul mesaj : "Fitch reduce nota acordată Greciei la BBB+". Ştirea se afişează pe ecranele televizoarelor conectate la agenţia financiară Bloomberg, adică câteva mii în întreaga lume : BBB+, asta înseamnă "atenţie, risc de faliment". Instantaneu, marii investitori încep să-şi vândă titlurile de stat greceşti.

Datoriile uriaşe nu conduc neapărat la haos [în secolul al XIX, Spania a fost în stare de faliment de opt ori]. Falimentele statelor sunt periculoase deoarece consecinţele lor sunt dificil de prevăzut. Pierderile fac ca pieţele să fie nervoase, iar nervozitatea pieţelor nu duce la nimic bun. Investitorii îşi retrag economiile, care nu sunt afectate, de pe aceste pieţe pentru singurul motiv că acestea au reputaţia de a fi necompetitive. Dar, nu sunt oare jumătate din împrumuturile efectuate în lume, acordate unor economii instabile?

Participarea străină la guvernare, coşmarul oricărei ţări

Grecia, Italia sau Spania ar putea fi tentate să revină la drahme, lire ori pesetas pentru a devaloriza moneda naţională şi a stimula astfel exporturile. Speculanţii ar putea ar putea reînceapă să parieze ţară contra ţară, cum făceau în trecut, punând astfel în pericol ansamblul naţiunilor europene.

Germania avertizează de multă vreme asupra acestui pericol. Dar astăzi la Berlin guvernul este unanim : ţările europene trebuie să intervină înainte de a se ajunge la faliment. Problema nu este totuşi doar de a şti dacă germanii doresc să-i ajute pe greci ci şi dacă aceştia din urmă sunt dispuşi să accepte acest ajutor. Deoarece "a salva" înseamnă de asemenea şi "a participa la guvernare". Ţările astfel salvate îşi pierd o parte din suveranitatea lor în favoarea străinătăţii. Controlul finanţelor, privilegiu al parlamentului în orice sistem democratic, este pierdut. Un coşmar pentru orice prim-ministru. Un mare număr de economişti pledează totuşi pentru această soluţie deoarece nu criza financiară este cea care a împins această ţară în haos economic. Criza doar a accelerat puţin acest deznodămând. Guvernul grec a falsificat performanţele sale economice. Italienii şi portughezii au lăsat ca nivelul salariilor să crească de două ori mai repede decât media europeană. Guvernul spaniol nu a făcut nimic împotriva speculaţiilor imobiliare pentru a ieşi din criză. Toate aceste ţări, pentru a deveni competitive, trebuie să reducă nivelul salariilor.

În 2003, în timp ce guvernul roşii-verziilor [a lui Gerhard Schröder] a anunţat calendarul pentru 2010, economia germană era în plină criză. Întreprinderile au raţionalizat cheltuielile, iar salariaţii au renunţat la creşterile salariale. Iar Germania a realizat un mic miracol salarial. Guvernul a pierdut alegerile [în 2005] dar intreprinderile germane au putut îndepărta concurenţii europeni, până atunci mai ieftini. Din aceasta perspectivă, primele piese ale dominoului falimentului grecesc, spaniol şi italian nu au căzut din cauza agenţiei Fitch ci a întreprinderilor germane şi a sistemului lor de salarizare.

Uniunea monetară este la marginea prăpastiei deoarece fiecare stat membru urmăreşte doar propriul interes. Comisia Europeană pledează de acum pentru o mai puternică convergenţă a politicilor economice naţionale. Toate ţările trebuie să fie dispuse să accepte o intervenţie viitoare externă. Primul ministru spaniol chiar doreşte să fie aplicate sancţiuni împotriva statelor care sunt reticente. Aceasta măsură ar face ca pilula pierderii suveranităţii de către Atena să fie mai uşor digerabilă.